Speră şi acţionează cu creația

Iubiți fraţi şi surori,

„Speră şi acţionează cu creația”: este tema Zilei de Rugăciune pentru Îngrijirea Creației, la 1 septembrie. Este referită la Scrisoarea sfântului Paul către Romani 8,19-25: apostolul clarifică ce înseamnă a trăi conform Duhului şi se concentrează asupra speranţei sigure a mântuirii prin intermediul credinţei, care este viaţă nouă în Cristos.

1.  Așadar să pornim de la o întrebare simplă, dar care ar putea să nu aibă un răspuns clar: atunci când suntem cu adevărat credincioşi, cum de avem credinţă? Nu atât pentru că „noi credem” în ceva transcendent pe care rațiunea noastră nu reușește să-l înțeleagă, misterul de necuprins al unui Dumnezeu distant şi îndepărtat, invizibil şi de nenumit. Mai degrabă, ar spune sfântul Paul, este pentru că în noi locuieşte Duhul Sfânt. Da, suntem credincioşi pentru că însăși Iubirea lui Dumnezeu a fost „revărsată în inimile noastre” (Rom 5,5). De aceea Duhul este acum, realmente, „garanția moștenirii noastre” (Ef 1,14), ca pro-vocație de a trăi mereu îndreptați spre bunurile veșnice, conform plinătății umanității frumoase şi bune a lui Isus. Duhul îi face pe credincioşi creativi, pro-activi în caritate. Îi introduce pe un mare drum de libertate spirituală, totuşi fără a fi scutit de lupta între logica lumii şi logica Duhului, care au roade contrapuse între ele (Gal 5,16-17). Ştim asta, primul rod al Duhului, compendiu al tuturor celorlalte, este iubirea. Așadar, conduși de Duhul Sfânt, credincioşii sunt fii ai lui Dumnezeu şi se pot adresa Lui numindu-l „Abbá, Tată” (Rom 8,15), exact ca Isus, în libertatea celui care nu mai recade în frica de moarte, pentru că Isus a înviat din morți. Iată marea speranţă: iubirea lui Dumnezeu a învins, învinge mereu şi iarăși va învinge. Destinul de glorie este deja sigur, în pofida perspectivei morții fizice, pentru omul nou care trăieşte în Duh. Această speranţă nu înșeală, aşa cum aminteşte şi Bula de convocare a apropiatului Jubileu[1].

2. Existenţa creștinului este viaţă de credinţă, activă în caritate şi plină de speranţă, așteptând întoarcerea Domnului în gloria sa. Nu este o problemă „întârzierea” parusiei, a celei de-a doua veniri. Problema este alta: „Fiul omului, când va veni, va găsi credinţă pe pământ?” (Lc 18,8). Da, credinţa este dar, rod al prezenței Duhului în noi, dar este şi misiune, de îndeplinit în libertate, în ascultare faţă de porunca iubirii lui Isus. Iată speranţa fericită de mărturisit: unde? Când? Cum? În cadrul dramelor trupului uman suferind. Chiar dacă visăm, acum trebuie să visăm cu ochii deschiși, animați de viziuni de iubire, de fraternitate, de prietenie şi de dreptate pentru toţi. Mântuirea creştină intră în relevanța durerii lumii, care nu-i cuprinde numai pe oameni, ci întregul univers, natura însăși, oikos a omului, ambient vital al său; cuprinde creația ca „paradis pământesc”, mama pământ, care ar trebui să fie loc de bucurie şi promisiune de fericire pentru toţi. Optimismul creştin se întemeiază pe o speranţă vie: ştie că totul tinde spre gloria lui Dumnezeu, spre consumarea finală în pacea sa, spre învierea trupească în dreptate, „din glorie în glorie”. Însă, în timpul care trece, împărtășim durere şi suferinţă: creația întreagă geme (cf. Rom 8,19-22), creştinii gem (cf. v. 23-25) şi geme însuși Duhul (cf. v. 26-27). Geamătul manifestă neliniște şi suferinţă, împreună cu tânjire şi dorință. Geamătul exprimă încredere în Dumnezeu şi încredințare însoțirii sale afectuoase şi exigente, în vederea realizării planului său, care este bucurie, iubire şi pace în Duhul Sfânt.

3. Toată creația este implicată în acest proces al unei noi nașteri şi, gemând, aşteaptă eliberarea: este vorba de o creștere ascunsă care se maturează aproape ca „grăuntele de muştar care devine un copac mare” sau „drojdia în aluat” (cf. Mt 13,31-33). Începuturile sunt minuscule, dar rezultatele așteptate pot să fie de o frumusețe infinită. Fiind așteptare a unei nașteri – revelarea fiilor lui Dumnezeu – speranţa este posibilitatea de a rămâne tari în mijlocul adversităților, de a nu ne descuraja în timpul suferințelor sau în faţa barbariei umane. Speranţa creştină nu înșeală, dar nici nu iluzionează: dacă geamătul creației, al creştinilor şi al Duhului este anticipare şi așteptare a mântuirii care este deja în acțiune, acum suntem cufundați în atâtea suferințe pe care sfântul Paul le descrie ca „suferinţă, angoasă, persecuție, foame, lipsă de îmbrăcăminte, primejdie, sabie” (cf. Rom 8,35). Așadar speranţa este o lectură alternativă a istoriei şi a evenimentelor umane: nu iluzorie, ci realistă, a realismului credinţei care vede invizibilul. Această speranţă este așteptarea răbdătoare, ca non-vederea lui Abraham. Îmi place să-l amintesc pe acel mare vizionar credincios care a fost Gioacchino da Fiore, abate calabrez „cu spirit profetic înzestrat”, conform lui Dante Alighieri[2]: într-un timp de lupte sângeroase, de conflicte între papalitate şi imperiu, de cruciade, de erezii şi de mondenizare a Bisericii, a știut să indice idealul unui nou spirit de conviețuire între oameni, caracterizată de fraternitatea universală şi de pacea creştină, rod al Evangheliei trăite. Acest spirit de prietenie socială şi de fraternitate universală l-am propus în Fratelli tutti. Şi această armonie între oameni trebuie să se extindă şi la creație, într-un „antropocentrism situat” (cf. Laudate Deum, 67), în responsabilitatea faţă de o ecologie umană şi integrală, cale de mântuire a casei noastre comune şi a noastră care locuim în ea.

4. Pentru ce atâta rău în lume? Pentru ce atâta nedreptate, atâtea războaie fratricide care omoară copiii, distrug orașele, poluează ambientul vital al omului, mama pământ, violentată şi devastată? Referindu-se implicit la păcatul lui Adam, sfântul Paul afirmă: „De fapt, noi ştim că toată creați suspină şi suferă durerile unei nașteri până în timpul de acum” (Rom 8,22). Lupta morală a creştinilor este legată cu „geamătul” creației, pentru că ea „este supusă zădărniciei” (v. 20). Tot cosmosul şi fiecare creatură gem şi tânjesc „cu nerăbdare”, pentru ca să poată fi depășită condiția prezentă şi restabilită cea originară: de fapt, eliberarea omului comportă şi pe cea a tuturor celorlalte creaturi care, solidari cu condiția umană, au fost puse sub jugul sclaviei. Ca şi omenirea, creația – fără vina sa – este sclavă, şi se simte incapabilă să facă totul pentru ceea ce a fost proiectată, adică să aibă o semnificație şi un scop durabile; este supusă destrămării şi morții, agravate de abuzurile umane asupra naturii. Dar, în sens contrar, mântuirea omului în Cristos este speranţă sigură şi pentru creație: de fapt, „şi ea, creația, va fi eliberată de sclavia stricăciunii, spre libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,21). Aşa încât, în răscumpărarea lui Cristos este posibil să contemplăm în speranţă legătura de solidaritate între fiinţele umane şi toate celelalte creaturi.

5. În așteptarea plină de speranţă şi perseverentă a întoarcerii glorioase a lui Isus, Duhul Sfânt ține trează comunitatea de credinţă şi o instruiește încontinuu, o cheamă la convertire în stilurile de viaţă, pentru a rezista la degradarea umană a ambientului şi a manifesta acea critică socială care este înainte de toate mărturie a posibilității de a se schimba. Această convertire constă în trecerea de la aroganța celui care vrea să domine asupra altora şi asupra naturii – redusă la obiect de manipulat – la umilinţa celui care se îngrijește de alţii şi de creație. „O ființă umană care pretinde să ia locul lui Dumnezeu devine cel mai rău pericol pentru ea însăși” (Laudate Deum, 73), pentru că păcatul lui Adam a distrus relațiile fundamentale din care trăieşte omul: cea cu Dumnezeu, cu sine însuși şi cu celelalte fiinţe umane şi cea cu cosmosul. Toate aceste relaţii trebuie să fie, sinergic, restabilite, mântuite, „făcute drepte”. Niciuna nu poate lipsi. Dacă lipsește una, totul eșuează.

6. A spera şi a acționa cu creația înseamnă înainte de toate a uni forţele şi, mergând împreună cu toţi bărbații şi femeile de bunăvoință, a contribui ca „să regândim problema puterii umane, sensul și limitele sale. Puterea noastră, de fapt, a crescut frenetic în doar câteva decenii. Am făcut progrese tehnologice impresionante și surprinzătoare și nu ne dăm seama că, în același timp, am devenit extrem de periculoși, capabili să punem în pericol viața multor ființe și propria noastră supraviețuire” (Laudate Deum, 28). O putere necontrolată generează monştri şi se repercutează asupra noastră înșine. De aceea astăzi este urgent de a pune limite etice dezvoltării Inteligenţei Artificiale, care cu capacitatea sa de calcul şi de simulare ar putea mai degrabă să fie utilizată pentru dominarea asupra omului şi asupra naturii, decât să fie pusă în slujba păcii şi a dezvoltării integrale (cf. Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2024).

7. „Duhul Sfânt ne însoţeşte în viaţă”: au înțeles bine asta copiii şi copilele reuniţi în piața „Sfântul Petru” pentru prima lor Zi Mondială, care a coincis cu duminica Preasfintei Treimi. Dumnezeu nu este o idee abstractă de infinit, ci este Tată iubitor, Fiu prieten şi răscumpărător al fiecărui om şi Duh Sfânt care conduce pașii noştri pe calea carității. Ascultarea faţă de Duhul de iubire schimbă radical atitudinea omului: de la „prădător” la „cultivator” al grădinii. Pământul este încredințat omului, dar rămâne al lui Dumnezeu (cf. Lev 25,23). Acesta este antropocentrismul teologal al tradiției ebraico-creştine. Prin urmare, a pretinde că se posedă sau se domină natura, manipulând-o după propria plăcere, este o formă de idolatrie. Este omul prometeic, îmbătat de puterea tehnocratică proprie care cu aroganță pune pământul într-o condiție „dis-graţiată”, adică lipsită de harul lui Dumnezeu. Or, dacă harul lui Dumnezeu este Isus, mort şi înviat, este adevărat ceea ce a afirmat Benedict al XVI-lea: „Nu știința îl răscumpără pe om. Omul este răscumpărat prin iubire” (Scrisoarea enciclică Spe salvi, 26), iubirea lui Dumnezeu în Cristos, de care nimic şi nimeni nu ne va putea despărți vreodată (cf. Rom 8,38-39). Atrasă încontinuu de viitorul său, creația nu este statică sau închisă în ea însăși. Astăzi, grație şi descoperirilor fizicii contemporane, legătura între materie şi spirit se prezintă în manieră tot mai fascinantă cunoașterii noastre.

8. Așadar, salvgardarea creației în afară de a fi o problemă etică, este una eminamente teologică: de fapt, se referă la împletirea între misterul omului şi cel al lui Dumnezeu. Această împletire se poate spune „generativă”, deoarece provine din actul de iubire cu care Dumnezeu creează ființa umană în Cristos. Acest act creator al lui Dumnezeu dăruiește şi întemeiază acțiunea liberă a omului şi tot caracterul său etic: liberă tocmai în faptul de a fi creată în imaginea lui Dumnezeu care este Isus Cristos, şi pentru aceasta „reprezentantă” a creației în Cristos însuși. Există o motivație transcendentă (teologico-etică) ce îl angajează pe creştin să promoveze dreptatea şi pacea în lume, şi prin destinația universală a bunurilor: este vorba de revelarea fiilor lui Dumnezeu pe care o aşteaptă creația, gemând ca în durerile unei nașteri. În joc nu este numai viaţa pământească a omului în această istorie, este mai ales destinul său în veșnicie, eschaton-ul fericirii noastre, paradisul păcii noastre, în Cristos Stăpân al cosmosului, Răstignitul-Înviat din iubire.

9. A spera şi a acționa cu creația înseamnă așadar a trăi o credinţă întrupată, care ştie să intre în trupul suferind şi plin de speranţă al oamenilor, împărtășind așteptarea învierii trupești la care credincioşii sunt predestinați în Cristos Domnul. În Isus, Fiul veșnic în trup omenesc, suntem realmente fii ai Tatălui. Prin credinţă şi Botez începe pentru credincios viaţa conform Duhului (cf. Rom 8,2), o viaţă sfântă, o existență de fii ai Tatălui, ca şi Isus (cf. Rom 8,14-17), pentru că, prin puterea Duhului Sfânt, Cristos trăieşte în noi (cf. Gal 2,20). O viaţă care devine cântare de iubire pentru Dumnezeu, pentru omenire, cu şi pentru creație, şi care îşi află plinătatea sa în sfințenie[3].

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 27 iunie 2024

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

[1] Spes non confundit, Bula de convocare a Jubileului Ordinar al Anului 2025 (9 mai 2024).

[2] Divina Comedie, Paradisul, XII, 141.

[3] A exprimat asta în mod poetic preotul rosminian Clemente Rebora: „În timp ce creația se înalță în Cristos la Tatăl, / în soarta ascunsă / totul este durere a nașterii: / câtă moarte pentru ca viaţa să se nască! / chiar şi dintr-o Mamă singură, care este divină, / se vine la lumină în mod fericit: / viaţă pe care iubirea o produce în plâns, / şi, dacă tânjeşte, aici pe pământ este poezie; / dar numai sfințenie împlinește cântul” (Curriculum vitae, „Poezie şi sfinţenie”: Poesie, prose e traduzioni [Poezii, proze şi traduceri], Milano 2015, pag. 297).