Dragi prieteni,

Vă mulţumesc pentru oportunitatea de a vă adresa un cuvânt chiar la sfârşitul Ramadan-ului. O coincidență fericită este anul acesta, cu luna sacră islamică ce se încheie la puține zile după celebrarea Paștelui, sărbătoarea cea mai importantă pentru creştini.

Dar această dată fericită, care face să se ridice ochii spre cer şi să se adore Domnul „milostiv şi atotputernic” (Nostra aetate, 3), contrastează puternic cu tristețea datorită sângelui care curge în țările binecuvântate din Orientul Mijlociu.

Fraților şi surorilor, părintele nostru Abraham a ridicat ochii spre cer pentru a privi stelele: lumina vieţii, care ne învăluie şi ne îmbrățișează de sus, ne cere să depășim noaptea urii pentru că, după voința Creatorului, aştrii să lumineze pământul şi nu pământul să ardă, devastat de flăcările armelor care înflăcărează cerul!

Dumnezeu este pace şi vrea pacea. Cine crede în El nu poate decât să respingă războiul, care nu rezolvă, ci măreşte conflictele. Războiul, nu încetez să repet, este întotdeauna şi numai o înfrângere: este o viaţă fără destinație; nu deschide perspective, ci stinge speranţa.

Sunt neliniștit datorită conflictului din Palestina şi Israel: să înceteze imediat focul în Fâșia Gaza, unde este în desfăşurare o catastrofă umanitară; să poată ajunge ajutoarele la populațiile palestiniene care suferă foarte mult; să se elibereze ostaticii răpiți în octombrie! Şi mă gândesc la martirizata Siria, la Liban, la tot Orientul Mijlociu: să nu lăsăm să izbucnească flăcările supărării, stârnite de vânturile funeste ale cursei înarmărilor! Să nu lăsăm ca războiul să se lărgească! Să oprim inerţia răului!

Am în minte familiile, tinerii, muncitorii, bătrânii, copiii: sunt sigur că în inima lor, în inima oamenilor obișnuiți, există o mare dorință de pace. Şi că, în faţa răspândirii violenței, în timp ce lacrimile coboară din ochi, un cuvânt iese din gura lor: „îndeajuns”. Îndeajuns! – repet şi eu – celui care are responsabilitatea gravă de a guverna națiunile: îndeajuns, opriți-vă! Vă rog, faceţi să înceteze zgomotul armelor şi gândiți-vă la copii, la toţi copiii, ca la înșiși copiii voștri. Să privim toţi la viitor cu ochii copiilor. Ei nu se întreabă cine este dușmanul de distrus, ci cine sunt prietenii cu care să se joace; ei au nevoie de case, parcuri şi școli, nu de morminte şi gropi!

Prieteni, eu cred că deșerturile pot înflori: ca şi în natură, tot aşa în inimile persoanelor şi în viețile popoarelor. Dar din deșerturile urii vor răsări vlăstare de speranţă numai dacă vom ști să creștem împreună, unul alături de celălalt; dacă vom ști să respectăm crezul celorlalți; dacă vom ști să recunoaștem dreptul de a exista al fiecărui popor şi dreptul fiecărui popor de a avea un stat; dacă vom ști să trăim în pace fără a demoniza pe nimeni. Eu cred şi sper în asta şi împreună cu mine creştinii care, printre nu puține dificultăți, trăiesc în Orientul Mijlociu: îi îmbrățișez şi îi încurajez, cerând să aibă mereu şi pretutindeni dreptul şi posibilitatea de a mărturisi liber credinţa lor, care vorbește despre pace şi fraternitate.

Vă mulţumesc pentru atenţia voastră. Vă salut cu afect, asigurându-vă că port în inimă Orientul Mijlociu. Urez fiecăruia dintre voi tot binele şi binecuvântarea de Cel Preaînalt. Shukran! [mulţumesc!]

Din Vatican, 12 aprilie 2024

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu