Cei care speră în Domnul umblă, dar nu obosesc (cf. Is 40,31) 

Dragi tineri,

Anul trecut am început să parcurgem calea speranţei spre Marele Jubileu reflectând asupra expresiei pauline „Plini de bucurie în speranţă” (Rom 12,12). Tocmai pentru a ne pregăti la pelerinajul jubiliar din 2025, anul acesta ne lăsăm inspirați de profetul Isaia, care afirmă: „Cei care speră în Domnul […] umblă, dar nu obosesc” (Is 40,31). Această expresie este luată din aşa-numita Carte a mângâierii (Is 40-55), în care este anunțat sfârşitul exilului lui Israel în Babilon şi începutul unei noi faze de speranţă şi de renaștere pentru poporul lui Dumnezeu, care se poate întoarce în patrie grație unei noi „căi” pe care, în istorie, Domnul o deschide pentru fiii săi (cf. Is 40,3).

Şi noi, astăzi, trăim timpuri marcate de situaţii dramatice, care generează disperare şi împiedică să privim spre viitor cu suflet senin: tragedia războiului, nedreptățile sociale, inegalitățile, foamea, exploatarea fiinţei umane şi a creației. Adesea cei care plătesc prețul cel mai mare sunteți chiar voi tinerii, care simțiți incertitudinea viitorului şi nu întrevedeți ieșiri sigure pentru visele voastre, riscând astfel să trăiți fără speranţă, prizonieri ai plictiselii şi melancoliei, uneori târâți în iluzia încălcării şi a realităților distructive (cf. Bula Spes non confundit, 12). Pentru aceasta, preaiubiților, aş vrea ca, aşa cum i s-a întâmplat Israelului în Babilon, să ajungă şi la voi vestea de speranţă: şi astăzi Domnul deschide în faţa voastră un drum şi vă invită să-l parcurgeți cu bucurie şi speranţă.

1. Pelerinajul vieţii şi provocările sale

Isaia profețește un „drum fără a obosi”. Așadar să reflectăm asupra acestor două aspecte: a merge şi oboseala.

Viaţa noastră este un pelerinaj, o călătorie care ne împinge dincolo de noi înșine, un drum în căutarea fericirii; şi viaţa creştină, îndeosebi, este un pelerinaj spre Dumnezeu, mântuire a noastră şi plinătate a oricărui bine. Rezultatele, cuceririle şi succesele de-a lungul parcursului, dacă rămân numai materiale, după un prim moment de satisfacție ne lasă încă înfometați, doritori de un sens mai profund; de fapt nu potolesc total sufletul nostru, pentru că am fost creați de Cel care este infinit şi, de aceea, în noi locuieşte dorința de transcendență, neliniștea continuă spre împlinirea aspirațiilor mai mari, spre un „mai mult”. Pentru aceasta, aşa cum v-am spus de atâtea ori, „a privi viaţa de la balcon” nu poate fi suficient pentru voi tinerii.

Totuşi, este normal că, deşi am început parcursurile noastre cu entuziasm, mai devreme sau mai târziu începem să simţim oboseala. În unele cazuri, ceea ce provoacă neliniște şi oboseală interioară sunt presiunile sociale, care determină să se ajungă la anumite standarde de succes în studii, în muncă, în viaţa personală. Acest lucru produce tristețe, în timp ce trăim în preocuparea unui activism gol care ne face să umplem zilele cu mii de lucruri şi, cu toate acestea, să avem impresia că nu reușim să facem niciodată suficient şi că nu suntem niciodată la înălțime. Cu această oboseală se unește adesea plictiseala. Este vorba de acea stare de apatie şi de insatisfacție a celui care nu pornește la drum, nu se decide, nu alege, nu riscă niciodată, şi preferă să rămână în propria comfort zone, închis în sine însuși, văzând şi judecând lumea din spatele unui ecran, fără „a-şi murdări mâinile” niciodată cu problemele, cu ceilalți, cu viaţa. Acest tip de oboseală este ca un beton în care sunt cufundate picioarele noastre, care la sfârşit se întărește, se îngreunează, ne paralizează şi ne împiedică să mergem înainte. Prefer oboseala celui care este pe cale decât plictiseala celui care rămâne pe loc şi fără voința de a merge!

Soluţia la oboseală, în mod paradoxal, nu este a rămâne pe loc pentru a ne odihni. Este mai degrabă a porni la drum şi a deveni pelerini de speranţă. Aceasta este invitaţia mea pentru voi: mergeţi în speranţă! Speranţa învinge orice oboseală, orice criză şi orice neliniște, dându-ne o motivație puternică pentru a merge înainte, pentru că ea este un dar pe care-l primim de la Dumnezeu însuși: El umple cu sens timpul nostru, ne luminează pe drum, ne indică direcția şi destinația vieţii noastre. Apostolul Paul a utilizat imaginea atletului de pe stadion care aleargă pentru a primi premiul victoriei (cf. 1Cor 9,24). Cel dintre voi care a participat la o competiție sportivă – nu ca spectator ci ca protagonist – cunoaște bine forţa interioară care este de folos pentru a obține rezultatul. Speranţa este tocmai o forță nouă, pe care Dumnezeu o revarsă în noi, care ne permite să perseverăm în alergare, care ne face să avem o „privire lungă” care merge dincolo de dificultățile prezentului şi ne îndreaptă spre o destinație sigură: comuniunea cu Dumnezeu şi plinătatea vieţii veșnice. Dacă există un rezultat frumos, dacă viaţa nu merge spre nimic, dacă nimic din ceea ce visez, proiectez şi realizez nu va fi pierdut, atunci merită să merg şi să transpir, să suport obstacolele şi să înfrunt oboseala, pentru că răsplata finală este minunată!

2. Pelerini în deşert

În pelerinajul vieţii vor exista în mod inevitabil provocări de înfruntat. În vechime, în pelerinajele mai lungi, trebuia înfruntată schimbarea anotimpurilor şi schimbarea climei; prin pajişti plăcute şi păduri răcoroase, dar şi munți înzăpeziţi şi deșerturi toride. Așadar, şi pentru cel care este credincios, pelerinajul vieţii şi drumul spre o destinație îndepărtată rămân oricum obositoare, aşa cum a fost pentru poporul lui Israel călătoria în deșert spre Ţara Promisă.

Aşa este pentru voi toţi. Şi pentru cel care a primit darul credinţei, au existat momente fericite în care Dumnezeu a fost prezent şi l-aţi simţit aproape, şi alte momente în care aţi experimentat deșertul. Se poate întâmpla ca după entuziasmul inițial în studiu sau în muncă, sau după elanul de a-l urma pe Cristos – fie în căsătorie, fie în preoție sau în viaţa consacrată – să urmeze momente de criză, care fac ca viaţa să pară ca un drum greu în deșert. Însă aceste timpuri de criză nu sunt timpuri pierdute sau inutile, ci pot să se reveleze ocazii importante de creștere. Sunt momentele de purificare a speranţei! De fapt, în crize dispar atâtea „speranțe” false, acelea prea mici pentru inima noastră; ele sunt demascate şi, astfel, rămânem goi cu noi înșine şi cu întrebările fundamentale ale vieţii, dincolo de orice iluzie. Şi în acel moment, fiecare dintre noi se poate întreba: pe care speranțe sprijin viaţa mea? Sunt adevărate sau sunt iluzii?

În aceste momente, Domnul nu ne abandonează; se apropie cu paternitatea sa şi ne dăruiește mereu pâinea care revigorează forţele noastre şi ne repune pe cale. Amintim că poporului în deșert le-a dat mana (cf. Ex 16) şi profetului Ilie, obosit şi descurajat, de două ori a oferit o turtă şi apă pentru ca să poată merge timp de „patruzeci de zile şi patruzeci de nopți până la muntele lui Dumnezeu, Horeb” (cf. 1Rg 19,3-8). În aceste istorii biblice, credinţa Bisericii a văzut prefigurări ale darului prețios al Euharistiei, adevărată mană şi adevărat viatic, pe care Dumnezeu ni-l dăruiește pentru a ne susține pe drumul nostru. Aşa cum spunea fericitul Carlo Acutis, Euharistia este autostrada spre cer. Un tânăr care a făcut din Euharistie întâlnirea sa cotidiană cea mai importantă! Astfel, intim uniţi cu Domnul, mergem fără a obosi pentru că El merge cu noi (cf. Mt 28,20). Vă invit să redescoperiţi marele dar al Euharistiei!

În momentele inevitabile de oboseală din pelerinajul nostru în această lume, să învățăm așadar să ne odihnim ca Isus şi în Isus. El, care recomandă discipolilor să se odihnească după ce s-au întors din misiune (cf. Mc 6,31), recunoaște nevoia voastră de odihnă a corpului, de timp pentru destinderea voastră, pentru a vă bucura de compania prietenilor, pentru a face sport precum şi pentru a dormi. Dar există o odihnă mai profundă, odihna sufletului, pe care mulţi o caută şi puțini o găsesc, care se află numai în Cristos. Să știți că toate oboselile interioare pot găsi alinare în Domnul, care vă spune: „Veniţi la mine toţi cei osteniți şi împovărați şi eu vă voi da odihnă” (Mt 11,28). Atunci când oboseala drumului vă îngreunează, întoarceți-vă la Isus, învățați să vă odihniţi în El şi să rămâneți în El, pentru că „cei care speră în Domnul […] umblă, dar nu obosesc” (Is 40,31).

3. De la turişti la pelerini

Dragi tineri, invitaţia pe care v-o adresez este aceea de a porni la drum, în descoperirea vieţii, pe urmele iubirii, în căutarea feței lui Dumnezeu. Dar ceea ce vă recomand este asta: porniţi în călătorie nu ca simpli turişti, ci ca pelerini. Adică mersul vostru să nu fie pur şi simplu o trecere prin locurile vieţii în mod superficial, fără a percepe frumusețea a ceea ce întâlniți, fără a descoperi sensul străzilor parcurse, capturând momente scurte, experiențe fugare de fixat într-un selfie. Turistul face aşa. În schimb pelerinul se cufundă cu toată ființa sa în locurile pe care le întâlnește, le face să vorbească, le face să devină parte a căutării sale de fericire. Așadar, pelerinajul jubiliar vrea să devină semnul călătoriei interioare pe care noi toţi suntem chemaţi s-o facem, pentru a ajunge la destinația finală.

Cu aceste atitudini, ne pregătim toţi pentru Anul Jubileului. Sper că pentru mulţi dintre voi va fi posibil să veniţi la Roma în pelerinaj pentru a trece prin Porțile Sfinte. În orice caz, pentru toţi va exista posibilitatea de a face acest pelerinaj şi în Bisericile particulare, în redescoperirea multelor sanctuare locale care păstrează credinţa şi evlavia poporului sfânt şi credincios al lui Dumnezeu. Şi este urarea mea ca acest pelerinaj jubiliar să devină pentru fiecare dintre noi „un moment de întâlnire vie şi personală cu Domnul Isus, «Poartă de mântuire»” (Bula Spes non confundit, 1). Vă îndemn să-l trăiți cu trei atitudini fundamentale: mulțumire, pentru ca inima voastră să se deschidă spre laudă pentru darurile primite, primul dintre toate darul vieţii; căutarea, pentru ca drumul să exprime dorința constantă de a-l căuta pe Domnul şi de a nu stinge setea inimii; şi, în sfârşit, căinţa, pentru ca să ne ajute să privim înăuntrul nostru, să recunoaștem străzile şi alegerile greșite pe care uneori le întreprindem şi, astfel, să ne putem converti la Domnul şi la lumina Evangheliei sale.

4. Pelerini de speranţă pentru misiune

Vă mai las o imagine sugestivă pentru parcursul vostru. Ajungând la Bazilica „Sfântul Petru” la Roma, se traversează piața care este înconjurată de grupul de coloane realizat de marele arhitect şi sculptor Gian Lorenzo Bernini. Grupul de coloane, în ansamblul lor, apare ca o mare îmbrățișare: sunt cele două brațe deschise ale Bisericii, mama noastră, care îi primeşte pe toţi fiii săi! În acest apropiat An Sfânt al Speranţei, vă invit pe voi toţi să experimentaţi îmbrățișarea lui Dumnezeu milostiv, să experimenteze iertarea sa, iertarea tuturor „datoriilor noastre interioare”, aşa cum era tradiție în jubileele biblice. Şi astfel, primiți de Dumnezeu şi renăscuți în El, să deveniți şi voi brațe deschise pentru atâția prieteni voastră şi de vârsta voastră care au nevoie să simtă, prin primirea voastră, iubirea lui Dumnezeu Tatăl. Fiecare dintre voi să dăruiască „şi numai un zâmbet, un gest de prietenie, o privire fraternă, o ascultare sinceră, o slujire gratuită, știind că, în Duhul lui Isus, asta poate să devină pentru cel care-l primeşte o sămânță rodnică de speranţă” (ivi, 18), şi astfel să deveniți misionari neobosiți ai bucuriei.

În timp ce merge, să ridicăm privirea, cu ochii credinţei, spre sfinții care ne-au precedat pe drum, care au ajuns la destinație şi ne dau mărturia lor încurajatoare: „Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credinţa. De acum, îmi este rezervată coroana dreptăţii pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept; şi nu numai mie, ci şi tuturor acelora care au iubit arătarea lui” (2Tim 4,7-8). Exemplul sfinților şi sfintelor ne trage după el şi ne susține.

Curaj! Vă port pe toţi în inimă şi încredințez drumul fiecăruia dintre voi Fecioarei Maria, pentru ca după exemplul său să știți să așteptați cu răbdare şi încredere ceea ce sperați, rămânând pe cale ca pelerini de speranţă şi de iubire.

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 29 august 2024, comemorarea martiriului sfântului Ioan Botezătorul.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu