„Speranţa nu înşală” (Rom 5,5) şi ne face puternici în suferinţă

Iubiți fraţi şi surori,

Celebrăm a XXXIII-a Zi Mondială a Bolnavului în Anul Jubiliar 2025, în care Biserica ne invită să devenim „pelerini ai speranţei”. În asta ne însoţeşte Cuvântul lui Dumnezeu care, prin sfântul Paul, ne dăruiește un mesaj de mare încurajare: „Speranţa nu înșală” (Rom 5,5), ba chiar, ne face puternici în suferinţă.

Sunt expresii mângâietoare, care pot provoca însă, în special în cel care suferă, unele întrebări. De exemplu: cum să rămânem puternici, când suntem atinși în trup de boli grave, care duc la invaliditate, care eventual cer îngrijiri ale căror costuri sunt dincolo de posibilitățile noastre? Cum să facem asta când, în afară de suferința noastră, o vedem pe cea a celui care ne iubește şi, deşi stând aproape de noi, se simte neputincios să ne ajute? În toate aceste circumstanțe simţim nevoia unui sprijin mai mare decât noi: ne este de folos ajutorul lui Dumnezeu, al harului său, al Providenței sale, al acelei forțe care este dar al Duhului său (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1808).

Așadar să ne oprim un moment ca să reflectăm asupra prezenței lui Dumnezeu aproape de cel care suferă, îndeosebi sub trei aspecte care o caracterizează: întâlnirea, darul şi împărtăşirea.

1. Întâlnirea. Isus, când trimite în misiune pe cei şaptezeci şi doi de discipoli (cf. Lc 10,1-9), îi îndeamnă să le spună bolnavilor: „S-a apropiat de voi împărăția lui Dumnezeu” (v. 9). Adică, El cere să ajute să perceapă şi în infirmitate, oricât de dureroasă şi greu de înțeles ar fi ea, o oportunitate de întâlnire cu Domnul. De fapt, în timpul bolii, dacă pe de o parte simţim toată fragilitatea noastră de creaturi – fizică, psihologică şi spirituală –, pe de altă parte trăim experienţa apropierii şi a compasiunii lui Dumnezeu, care în Isus a împărtășit suferinţele noastre. El nu ne abandonează şi adesea ne surprinde cu darul unei tenacităţi pe care nu ne-am fi gândit vreodată că o avem, şi pe care singuri n-am fi găsit-o niciodată.

Așadar boala devine ocazia unei întâlniri care ne schimbă, descoperirea unei stânci de neclintit de care descoperim că ne putem ancora pentru a înfrunta furtunile vieţii: o experienţă care, deşi în sacrificiu, ne face mai puternici, pentru că suntem mai conștienți că suntem singuri. Pentru aceasta se spune că durerea poartă cu sine mereu un mister de mântuire, pentru că ne face să experimentăm apropiată şi reală mângâierea care vine de la Dumnezeu, până la „cunoașterea plinătății Evangheliei cu toate promisiunile sale şi cu viaţa sa” (Sf. Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat tinerilor, New Orleans, 12 septembrie 1987).

2. Şi asta ne duce la a doua idee de reflecţie: darul. De fapt, niciodată ca în suferinţă nu ne dăm seama că orice speranţă vine de la Domnul, şi că prin urmare este înainte de toate un dar de primit şi de cultivat, rămânând „fideli faţă de fidelitatea lui Dumnezeu”, conform expresiei frumoase a lui Madeleine Delbrêl (cf. Speranţa este o lumină în noapte, Cetatea Vaticanului 2024, Prefață).

De altfel, numai în învierea lui Cristos orice destin al nostru îşi găsește locul său în orizontul infinit al veșniciei. Numai de la Paștele său ne vine certitudinea că nimic, „nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu” (Rom 8,38-39). Şi din această „mare speranţă” derivă orice altă breșă de lumină cu care să depășim încercările şi obstacolele vieţii (cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi, 27.31). Nu numai atât, dar Cel Înviat merge şi cu noi, devenind însoţitorul nostru de călătorie, ca pentru discipolii din Emaus (cf. Lc 24,13-53). Ca şi ei, şi  noi putem împărtăși cu El rătăcirea noastră, preocupările noastre şi dezamăgirile noastre, putem asculta Cuvântul său care ne luminează şi înflăcărează inima şi să-l recunoaștem prezent în frângerea Pâinii, percepând în faptul de a sta El cu noi, chiar şi în limitele prezentului, acel „dincolo” care devenind apropiat ne redă curaj şi încredere.

3. Şi astfel ajungem la al treilea aspect, cel al împărtășirii. Locurile în care se suferă sunt adesea locuri de împărtășire, în care ne îmbogăţim reciproc. De câte ori, la căpătâiul unui bolnav, învățăm să sperăm! De câte ori, stând aproape de cel care suferă, învățăm să credem! De câte ori, aplecându-ne asupra celui care este în nevoie, descoperim iubirea! Adică ne dăm seama că suntem „îngeri” ai speranţei, mesageri ai lui Dumnezeu, unii pentru alţii, toţi împreună: bolnavi, medici, asistenţi medicali, rude, prieteni, preoţi, călugări şi călugăriţe; acolo unde suntem: în familii, în ambulatorii, în casele de îngrijire, în spitale şi în clinici.

Şi este important a ști să percepem frumusețea şi însemnătatea acestor întâlniri de har şi să învățăm să le notăm în suflet pentru a nu le uita: a păstra în inimă zâmbetul gentil al unui lucrător sanitar, privirea recunoscătoare şi încrezătoare a unui pacient, faţa înțelegătoare şi grijulie a unui doctor sau a unui voluntar, cea plină de așteptare şi de trepidație a unui soţ, a unui copil, a unui nepot, sau a unui prieten drag. Toate sunt lumini pe care să le preţuim care, chiar şi în întunericul încercării, nu numai că dau forță, ci învaţă gustul adevărat al vieţii, în iubire şi în proximitate (cf. Lc 10,25-37).

Dragi bolnavi, iubiți fraţi şi surori care acordaţi asistența voastră celor suferinzi, în acest Jubileu voi aveți mai mult ca oricând un rol special. De fapt, mersul vostru împreună este un semn pentru toţi, „un imn adus demnității umane, un cânt de speranţă” (Bula Spes non confundit, 11), al cărui glas merge cu mult dincolo de camerele şi de paturile din locurile de îngrijire în care vă aflați, stimulând în încurajând în caritate „coralitatea întregii societăți” (ibid.), într-o armonie uneori greu de realizat, dar tocmai pentru aceasta foarte dulce şi puternică, aptă să ducă lumină şi căldură acolo unde este mai multă nevoie.

Toată Biserica vă mulțumește pentru aceasta! Şi eu fac asta şi  mă rog pentru voi încredinţându-vă Mariei, Tămăduitoarea bolnavilor, prin cuvintele cu care atâția fraţi şi surori s-au adresat ei în nevoie:

Sub ocrotirea ta alergăm, Sfântă Născătoare de Dumnezeu.

Nu disprețui rugăciunile noastre în nevoile noastre,

ci ne mântuiește de toate primejdiile, Fecioară slăvită şi binecuvântată.

Vă binecuvântez, împreună cu familiile voastre şi cu cei dragi ai voștri, şi vă cer, cu rugăminte, să nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 14 ianuarie 2025

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu