„La bătrânețe să nu mă părăseşti” (cf. Ps 71,9)

Iubiți fraţi şi surori!

Dumnezeu nu-i părăsește pe fiii săi, niciodată. Nici atunci când vârsta înaintată şi forţele slăbesc, când părul albeşte şi rolul social dispare, când viaţa devine mai puţin productivă şi riscă să pară inutilă. El nu priveşte aparențele (cf. 1Sam 16,7) şi nu disprețuiește să aleagă pe cei care pentru mulţi apar irelevanţi. Nu rebutează nicio piatră, dimpotrivă, cele mai „vechi” sunt baza sigură pe care pietrele „noi” pot să se sprijine pentru a construi toate împreună edificiul spiritual (cf. 1Pt 2,5).

Sfânta Scriptură, în întregime, este o relatare a iubirii fidele a Domnului, din care reiese o certitudine mângâietoare: Dumnezeu continuă să ne arate milostivirea sa, mereu, în fiecare fază a vieţii, şi în orice condiție ne aflăm, chiar şi în trădările noastre. Psalmii sunt plini de uimirea inimii umane în faţa lui Dumnezeu care se îngrijește de noi, în pofida micimii noastre (cf. Ps 144,3-4); ne asigură că Dumnezeu a țesut pe fiecare dintre noi încă din sânul matern (cf. Ps 139,13) şi că nici în iad nu va părăsi viaţa noastră (cf. Ps 16,10). Așadar, putem fi siguri că va fi aproape de noi şi la bătrânețe, cu atât mai mult pentru că în Biblie a îmbătrâni este semn de binecuvântare.

Şi totuşi, în psalmi găsim şi această invocație îndurerată către Domnul: „Nu mă respinge în timpul bătrâneții mele” (Ps 71,9). O expresie puternică, foarte cruntă. Ne face să ne gândim la suferința extremă a lui Isus care pe cruce a strigat: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27,46).

Așadar, în Biblie găsim certitudinea apropierii lui Dumnezeu în fiecare perioadă a vieţii şi, în acelaşi timp, teama părăsirii, îndeosebi la bătrânețe şi în momentul de durere. Nu este vorba de o contradicție. Privind în jurul nostru, nu ne este greu să verificăm cum aceste expresii oglindesc o realitate mai mult decât evidentă. Prea des singurătatea este însoţitoarea amară a vieţii noastre, bătrâni şi bunici. De atâtea ori, ca episcop de Buenos Aires, mi s-a întâmplat să vizitez case de odihnă şi să-mi dau seama cât de rar primeau vizite acele persoane: unele nu-i vedeau pe cei dragi ai lor de multe luni.

Sunt multe motivele acestei singurătăți: în multe țări, mai ales cele mai sărace, bătrânii ajung singuri deoarece copiii sunt constrânși să emigreze. Sau, mă gândesc la numeroasele situaţii de conflict: câți bătrâni rămân singuri pentru că bărbații – tineri şi adulți – sunt chemaţi să lupte şi femeile, mai ales mamele cu copii mici, părăsesc ţara pentru a da siguranță copiilor. În orașele şi în satele devastate de război rămân atâția bătrâni şi vârstnici singuri, unice semne de viaţă în zone unde par să domnească părăsirea şi moartea. Apoi, în alte părţi ale lumii există o convingere falsă, foarte înrădăcinată în unele culturi locale, care generează ostilitate faţă de bătrâni, suspectați că recurg la vrăjitorie pentru a le lua tinerilor energii vitale; aşa încât, în caz de moarte prematură sau de boală sau de destin potrivnic care lovesc un tânăr, vina este făcută să cadă asupra vreunui bătrân. Această mentalitate trebuie combătută şi extirpată. Este una din acele prejudecăți nefondate, de care credinţa creştină ne-a eliberat, care alimentează o conflictualitate generațională persistentă între tineri şi bătrâni.

Dacă ne gândim bine, această acuză adusă bătrânilor că „fură viitorul de la tineri” este foarte prezentă astăzi peste tot. Ea se întâlnește, sub alte forme, şi în societățile mai avansate şi moderne. De exemplu, s-a răspândit de acum convingerea că bătrânii fac să apese asupra tinerilor costul asistenței de care au nevoie, şi în acest mod sustrag resurse de la dezvoltarea țări şi prin urmare de la tineri. Este vorba de o percepţie deformată a realității. Este ca şi cum supraviețuirea bătrânilor ar pune în pericol pe cea a tinerilor. Ca şi cum pentru a-i favoriza pe tineri ar fi necesar să se neglijeze bătrânii sau chiar să fie suprimaţi. Contrapoziția între generații este o înșelătorie şi este un rod otrăvit al culturii ciocnirii. A-i pune pe tineri împotriva bătrânilor este o manipulare inacceptabilă: „Este în joc unitatea vârstelor vieţii: adică, punctul real de referință pentru înțelegerea şi aprecierea vieţii umane în întregimea sa” (Cateheză, 23 februarie 2022).

Psalmul citat anterior – unde se imploră să fie părăsiţi la bătrâneţe – vorbește despre un complot care se face în jurul vieţii bătrânilor. Par cuvinte excesive, dar se înțeleg dacă se ia în considerare că singurătatea şi rebutarea bătrânilor nu sunt întâmplătoare şi nici inevitabile, ci rod al alegerilor – politice, economice, sociale şi personale – care nu recunosc demnitatea infinită a fiecărei persoane „dincolo de orice circumstanță şi în orice stare sau situaţie s-ar afla” (Declarația Dignitas infinita, 1). Asta se întâmplă când se pierde valoarea fiecăruia şi persoanele devin numai un cost, în unele cazuri prea ridicat de plătit. Ceea ce este mai rău este că, adesea, bătrânii înșiși ajung să fie victime ale acestei mentalități şi ajung să fie considerați ca o povară, dorind ei înșiși cei dintâi să se dea deoparte.

Pe de altă parte, astăzi sunt multe femeile şi bărbații care caută propria realizare personală într-o existență cel mai mult posibil autonomă şi dezlegată de ceilalți. Apartenenţele comune sunt în criză şi se afirmă individualităţile; trecerea de la „noi” la „eu” apare unul din cele mai evidente semne ale timpurilor noastre. Familia, care este prima şi cea mai radicală contestare a ideii că ne putem salva singuri, este una din victimele acestei culturi individualiste. Însă, când se îmbătrânește, treptat ce forţele scad, mirajul individualismului, iluzia de a nu avea nevoie de nimeni şi de a putea trăi fără legături se revelează prin ceea ce este; în schimb ajung să aibă nevoie de toate, dar de acum singuri, fără a mai avea ajutor, fără cineva pe care să se poată baza. Este o descoperire tristă pe care o fac mulţi atunci când este prea târziu.

Singurătatea şi rebutarea au devenit elemente recurente în contextul în care suntem cufundați. Ele au rădăcini multiple: în unele cazuri sunt rodul unei excluderi programate, o soartă de „complot social” trist; în alte cazuri este vorba din păcate de o decizie proprie. Alteori încă se îndură prefăcându-se că este vorba de o alegere autonomă. Tot mai mult „am pierdut gustul fraternității” (Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 33) şi ne este greu chiar şi numai să ne imaginăm ceva diferit.

Putem observa în mulţi bătrâni acel sentiment de resemnare despre care vorbește Cartea lui Rut când relatează despre bătrâna Noemi care, după moartea soțului şi a copiilor, invită cele două nurori, Orpa şi Rut, să se întoarcă în ţara lor de origine şi la casa lor (cf. Rut 1,8). Noemi – ca atâția tineri de astăzi – se teme să rămână singură, şi totuşi nu reușește să-şi imagineze ceva diferit. Ca văduvă, este conștientă că valorează puţin în ochii societății şi este convinsă că este o povară pentru acele două tinere care, contrar ei, au toată viaţa înainte. Pentru aceasta crede că este mai bine să se dea deoparte şi ea însăși invită tinerele nurori s-o lase şi să-şi construiască viitorul lor în alte locuri (cf. Rut 1,11-13). Cuvintele sale sunt un concentrat de convenții sociale şi religioase care par imutabile şi care marchează destinul său.

Relatarea biblică ne prezintă în acest moment două opțiuni diferite în faţa invitației lui Rut şi prin urmare în faţa bătrâneții. Una din cele două nurori, Orpa, care deşi o iubește pe Noemi, cu un gest afectuos o sărută, dar acceptă ceea ce şi ei i se pare unica soluție posibilă şi pleacă pe drumul său. În schimb, Rut nu se dezlipește de Noemi şi îi adresează cuvinte surprinzătoare: „Nu insista să te părăsesc” (Rut 1,16). Nu-i este frică să sfideze cutumele şi simțul comun, simte că acea femeie bătrână are nevoie de ea şi, cu curaj, rămâne alături de ea în ceea ce va fi începutul unei noi călătorii pentru ambele. Pe noi toţi – obișnuiți cu ideea că singurătatea este un destin inevitabil – Rut ne învaţă că la invocația „nu mă părăsi!” este posibil să răspundem „nu te voi părăsi!”. Nu ezită să răstoarne ceea ce pare o realitate imutabilă: a trăi singuri nu poate fi unica alternativă! Nu întâmplător Rut – cea care rămâne aproape de bătrâna Noemi – este o înaintaşă a lui Mesia (cf. Mt 1,5), a lui Isus, Emanuel, Cel care este „Dumnezeu cu noi”, Cel care aduce apropierea şi proximitatea lui Dumnezeu la toţi oamenii, de toate condițiile, de toate vârstele.

Libertatea şi curajul lui Rut ne invită să parcurgem un drum nou: să urmăm pașii săi, să pornim în călătorie cu această tânără femeie străină şi cu bătrâna Noemi, să nu ne fie frică să schimbăm obișnuințele noastre şi să imaginăm un viitor diferit pentru bătrânii noştri. Recunoștința noastră se îndreaptă spre toate acele persoane care, deşi cu atâtea sacrificii, au urmat de fapt exemplul lui Rut şi se îngrijesc de un bătrân sau pur şi simplu arată zilnic apropierea lor de rude sau cunoscuți care nu mai au pe nimeni. Rut a ales să fie aproape de Noemi şi a fost binecuvântată: cu o căsătorie fericită, o descendenţă, un pământ. Acest lucru este valabil mereu şi pentru toţi: stând aproape de bătrâni, recunoscând rolul de neînlocuit pe care ei îl au în familie, în societate şi în Biserica, vom primi şi noi atâtea daruri, atâtea haruri, atâtea binecuvântări!

În această a IV-a Zi Mondială dedicată lor, să facem ca să nu le lipsească duioșia noastră bunicilor şi bătrânilor din familiile noastre, să-i vizităm pe cei care sunt descurajați şi nu mai speră că un viitor diferit este posibil. Atitudinii egoiste care duce la rebutare şi la singurătate să contrapunem inima deschisă şi faţa fericită a celui care are curajul de a spune „nu te voi părăsi!” şi de a întreprinde un drum diferit.

La voi toţi, preaiubiţi bunici şi bătrâni, şi la cei care sunt aproape de voi să ajungă binecuvântarea mea însoțită de rugăciune. Şi voi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Roma, „Sfântul Ioan din Lateran”, 25 aprilie 2024.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu