Misionari ai speranţei între neamuri 

Iubiţi fraţi şi surori,

Pentru Ziua Misionară Mondială din anul jubiliar 2025, al cărui mesaj este speranţa (cf. Bula Spes non confundit, 1), am ales acest motou: „Misionari ai speranţei între neamuri”. El aminteşte fiecărui creştin şi Bisericii, comunitate a celor botezați, vocația fundamentală de a fi, pe urmele lui Cristos, mesageri şi constructori ai speranţei. Urez tuturor un timp de har cu Dumnezeul fidel care ne-a renăscut în Cristos înviat „pentru o speranţă vie” (cf. 1Pt 1,3-4); şi doresc să amintesc câteva aspecte relevante ale identităţii misionare creştine, pentru ca să ne putem lăsa conduși de Duhul lui Dumnezeu şi să ardem de zel sfânt pentru o nouă perioadă evanghelizatoare a Bisericii, trimisă să reînsuflețească speranţa într-o lume asupra căreia apasă umbre întunecate (cf. Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 9-55).

1. Pe urmele lui Cristos speranţa noastră

Celebrând primul Jubileu ordinar al celui de-al Treilea Mileniu după cel din 2000, ținem privirea îndreptată spre Cristos care este centrul istoriei, „acelaşi ieri şi astăzi şi pentru totdeauna” (Evr 13,8). El, în sinagoga din Nazaret, a declarat împlinirea Scripturii în „ziua de azi” a prezenței sale istorice. Astfel s-a revelat ca Trimisul de Tatăl cu ungerea Duhului Sfânt pentru a aduce Vestea Bună a Împărăției lui Dumnezeu şi a inaugura „anul de har al Domnului” pentru toată omenirea (cf. Lc 4,16-21).

În această mistică „astăzi” care durează până la sfârşitul lumii, Cristos este împlinirea mântuirii pentru toţi, îndeosebi pentru aceia a căror unică speranţă este Dumnezeu. El, în viaţa sa pământească, „a trecut făcând bine şi vindecându-i pe toţi” de rău şi de Cel Rău (cf. Fap 10,38), redând celor nevoiași şi poporului speranţa în Dumnezeu. În afară de asta, a experimentat toate fragilităţile umane, în afară de cea a păcatului, trecând şi prin momente critice, care putea induce la disperare, ca în agonia din Ghetsemani şi pe cruce. Însă Isus încredinţa totul lui Dumnezeu Tatăl, ascultând cu încredere totală de proiectul său de mântuire pentru omenire, proiect de pace pentru un viitor plin de speranţă (cf. Ier 29,11). Astfel a devenit Misionarul divin al mântuirii, model suprem al celor care de-a lungul secolelor duc înainte misiunea primită de Dumnezeu şi în încercările extreme.

Prin discipolii săi, trimiși la toate popoarele şi însoţiţi mistic de El, Domnul Isus continuă slujirea sa de speranţă pentru omenire. El se apleacă şi astăzi asupra fiecărei persoane sărace, suferinde, disperate şi oprimate de rău, pentru a vărsa „peste rănile sale uleiul mângâierii şi vinul speranţei” (Prefață „Isus bun samaritean”). Ascultătoare faţă de Domnul şi Învățătorul său şi cu însuși spiritul său de slujire, Biserica, o comunitate a discipolilor-misionari ai lui Cristos, prelungește această misiune, oferind viaţa pentru toţi în mijlocul neamurilor. Deşi trebuie să înfrunte, pe de o parte, persecuții, suferințe şi dificultăți şi, pe de altă parte, propriile imperfecţiuni şi căderi din cauza slăbiciunilor fiecărui membru, ea este în mod constant stimulată de iubirea lui Cristos de a continua unită cu El pe acest drum misionar şi de a aduna, ca şi El şi împreună cu El, strigătul omenirii, ba chiar, geamătul fiecărei creaturi care aşteaptă răscumpărarea definitivă. Iată Biserica pe care Domnul o cheamă din totdeauna şi pentru totdeauna să meargă pe urmele sale: „nu o Biserică statică, [ci] o Biserică misionară, care merge cu Domnul de-a lungul drumurilor din lume” (Omilie la Liturghia de încheiere a Adunării Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor, 27 octombrie 2024).

De aceea să ne simţim inspirați şi noi să pornim la drum pe urmele Domnului Isus pentru a deveni, cu El şi în El, semne şi mesageri ai speranţei pentru toţi, în fiecare loc şi circumstanță pe care Dumnezeu ne dăruiește să o trăim. Fie ca toţi botezații, discipoli-misionari ai lui Cristos, să facă să strălucească speranţa sa în fiecare colț al pământului!

2. Creştinii, purtători şi constructori ai speranţei între neamuri

Urmându-l pe Cristos Domnul, creştinii sunt chemaţi să transmită Vestea Bună împărtășind condițiile concrete de viaţă ale celor pe care îi întâlnesc şi devenind astfel purtători şi constructori ai speranţei. De fapt, „bucuria şi speranţa, tristețea şi angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor şi ale celor care suferă, sunt şi bucuria şi speranţa, tristețea şi angoasa ucenicilor lui Cristos şi nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor” (Gaudium et spes, 1).

Această afirmație celebră a Conciliului al II-lea din Vatican, care exprimă simțirea şi stilul comunităţilor creştine în fiecare perioadă, continuă să-i inspire pe membrii şi îi ajută să meargă cu fraţii şi surorile lor în lume. Mă gândesc îndeosebi la voi, misionari şi misionare ad gentes, care, urmând chemarea divină, aţi mers în alte naţiuni pentru a face cunoscută iubirea lui Dumnezeu în Cristos. Mulţumesc din inimă! Viaţa voastră este un răspuns concret la mandatul lui Cristos Înviat, care i-a trimis pe discipoli să evanghelizeze toate popoarele (cf. Mt 28,18-20). Astfel voi amintiţi vocația universală a celor botezați să devină, cu forţa Duhului şi angajarea zilnică, misionari între neamuri ai marii speranțe dăruite nouă de Domnul Isus.

Orizontul acestei speranțe depășește realitățile lumești trecătoare şi se deschide la cele divine, pe care deja le pregustăm în prezent. De fapt, aşa cum amintea sfântul Paul al VI-lea, mântuirea în Cristos, pe care Biserica o oferă tuturor ca dar al milostivirii lui Dumnezeu, nu este numai „imanentă, pe măsura nevoilor materiale sau şi spirituale care […] se identifică total cu dorințele, speranțele, ocupațiile, luptele temporale, dar de asemenea o mântuire care depășește toate aceste limite pentru a se realiza într-o comuniune cu unicul Absolut, cel al lui Dumnezeu: mântuire transcendentă, escatologică, ce are desigur începutul său în această viaţă, dar care se împlinește în veșnicie” (Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 27).

Însufleţite de o speranţă aşa de mare, comunitățile creştine pot să fie semne de omenire nouă într-o lume care, în zonele mai „dezvoltate”, arată simptome grave de criză a umanului: sentiment răspândit de rătăcire, singurătate şi abandonare a bătrânilor, dificultate de a găsi disponibilitatea la ajutorarea celui care trăieşte lângă noi. Dispare, în națiunile mai avansate tehnologic, proximitatea: toţi suntem interconectaţi, dar nu suntem în relație. Eficientismul şi alipirea de lucruri şi de ambiții ne induc să fim centrați pe noi înșine şi incapabili de altruism. Evanghelia, trăită în comunitate, ne poate restitui o umanitate integră, sănătoasă, răscumpărată.

Prin urmare reînnoiesc invitaţia de a face acțiunile indicate în Bula de convocare a Jubileului (nr. 7-15), cu atenţie deosebită faţă de cei mai săraci şi slabi, faţă de bolnavi, faţă de bătrâni, faţă de cei excluși de societatea materialistă şi consumistă. Şi de a face asta cu stilul lui Dumnezeu: cu apropiere, compasiune şi duioșie, îngrijind relația personală cu fraţii şi surorile în situația lor concretă (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 127-128). Atunci, adesea vor fi ei cei care ne vor învăța să trăim cu speranţă. Şi prin contactul personal vom putea transmite iubirea Inimii compătimitoare a Domnului. Vom experimenta că „Inima lui Cristos […] este nucleul viu al primei vestiri” (Scrisoarea enciclică Dilexit nos, 32). De fapt, luând din acest izvor, se poate oferi cu simplitate speranţa primită de la Dumnezeu (cf. 1Pt 1,21), ducând altora aceeaşi mângâiere cu care suntem mângâiați de Dumnezeu (cf. 2Cor 1,3-4). În Inima umană şi divină a lui Isus Dumnezeu vrea să vorbească inimii fiecărei persoane, atrăgându-i pe toţi la Iubirea sa. „Noi am fost trimiși să continuăm această misiune: să fim semn al Inimii lui Cristos şi al iubirii Tatălui, îmbrățișând lumea întreagă” (Discurs adresat participanților la Adunarea generală a Operelor Misionare Pontificale, 3 iunie 2023).

3. A reînnoi misiunea speranţei

În faţa urgenței misiunii speranţei astăzi, discipolii lui Cristos sunt cei dintâi chemaţi ca să se formeze pentru a deveni „artizani” de speranţă şi restauratori ai unei umanități adesea distrase şi nefericite.

În acest scop, trebuie reînnoită în noi spiritualitatea pascală, pe care o trăim în fiecare celebrare euharistică şi mai ales în Triduum-ul Pascal, centru şi culme a anului liturgic. Suntem botezați în moartea şi învierea răscumpărătoare a lui Cristos, în Paștele Domnului care marchează primăvara veșnică a istoriei. Așadar suntem „oameni ai primăverii”, cu o privire plină mereu de speranţă de împărtășit cu toţi, pentru că în Cristos „credem şi ştim că moartea şi ura nu sunt ultimele cuvinte” asupra existenței umane (cf. Cateheză, 23 august 2017). De aceea, din misterele pascale, care se realizează în celebrările liturgice şi în sacramente, luăm încontinuu forţa Duhului Sfânt cu zelul, determinarea şi răbdarea pentru a lucra în domeniul vast al evanghelizării lumii. „Cristos înviat şi glorios este izvorul profund al speranţei noastre şi nu ne va lipsi ajutorul său pentru a îndeplini misiunea pe care El ne-o încredinţează” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 275). În El trăim şi mărturisim acea speranţă sfântă care este „un dar şi o misiune pentru fiecare creştin” (Speranţa este o lumină în noapte, Cetatea Vaticanului 2024, 7).

Misionarii speranţei sunt bărbați şi femei ai rugăciunii, pentru că „persoana care speră este o persoană care se roagă”, aşa cum sublinia venerabilul cardinal Van Thuan, care a menținut vie speranţa în lunga suferinţă a închisorii grație forței pe care o primea din rugăciunea perseverentă şi din Euharistie (cf. F.X. Nguyen Van Thuna, Il cammino della speranza [Drumul speranţei], Roma 2001, nr. 963). Să nu uităm că rugăciunea este prima acțiune misionară şi în acelaşi timp „prima forță a speranţei” (Cateheză, 20 mai 2020).

De aceea să reînnoim misiunea speranţei pornind de la rugăciune, mai ales cea făcută cu Cuvântul lui Dumnezeu şi îndeosebi cu Psalmii, care sunt o mare simfonie de rugăciune al cărei compozitor este Duhul Sfânt (cf. Cateheză, 19 iunie 2024). Psalmii ne educă să sperăm în adversități, să discernem semnele de speranţă şi să avem dorința „misionară” constantă ca Dumnezeu să fie lăudat de toate popoarele (cf. Ps 41,12; 67,4). Rugându-ne, ținem aprinsă scânteia speranţei, aprinsă de Dumnezeu în noi, pentru ca să devină un mare foc, care luminează şi încălzeşte pe toţi în jur, şi cu acțiuni şi gesturi concrete inspirate de rugăciunea însăși.

În sfârşit, evanghelizarea este întotdeauna un proces comunitar, ca şi caracterul speranţei creştine (cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi, 14). Acest proces nu se termină cu prima vestire şi cu botezul, ci continuă cu construirea comunităţilor creştine prin însoțirea fiecărui botezat pe drum pe calea Evangheliei. În societatea modernă, apartenența la Biserică nu este niciodată o realitate dobândită o dată pentru totdeauna. De aceea acțiunea misionară de a transmite şi a forma credinţa matură în Cristos este „paradigma fiecărei opere a Bisericii” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 15), o operă care cere comuniune de rugăciune şi de acțiune. Insist iarăși asupra acestei sinodalităţi misionare a Bisericii, precum şi asupra slujirii Operelor Misionare Pontificale în promovarea responsabilității misionare a botezaților şi susținerea noilor Biserici particulare. Şi vă îndemn pe voi toţi, copii, tineri, adulți, bătrâni, să participați activ la misiunea evanghelizatoare comună cu mărturia vieţii voastre şi cu rugăciunea, cu sacrificiile voastre şi generozitatea voastră. Mulţumesc din inimă pentru asta!

Dragi surori şi dragi fraţi, să ne adresăm Mariei, Mama lui Isus Cristos speranţa noastră. Ei să-i încredințăm dorința pentru acest Jubileu şi pentru anii viitori: „Fie ca lumina speranţei creştine să ajungă la fiecare persoană, ca mesaj al iubirii lui Dumnezeu adresat tuturor! Şi fie ca Biserica să fie martoră fidelă a acestei vești în fiecare parte a lumii!” (Bula Spes non confundit, 6).

Roma, „Sfântul Ioan din Lateran”, 25 ianuarie 2025, Sărbătoarea Convertirii Sfântului Apostol Paul.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu