Iubiți fraţi şi surori,

Celebrarea Zilei Internaționale a Persoanelor cu Dizabilități este, anul acesta, ocazie pentru a exprima apropierea mea de cei care trăiți situaţii de dificultate deosebită în această criză pandemică. Toţi suntem în aceeaşi barcă în mijlocul unei mări agitate care ne poate provoca frică; însă în această barcă unora le este mai greu, şi între aceştia sunt persoanele cu dizabilități grave.

Tema de anul acesta este „A reconstrui mai bine: spre o lume post Covid-19 inclusivă a dizabilităţii, accesibilă şi sustenabilă”. Mă impresionează expresia „a reconstrui mai bine”. Mă face să mă gândesc la parabola evanghelică despre casa construită pe stâncă sau pe nisip (cf. Mt 7,24-27; Lc 6,47-49). De aceea profit de această ocazie prețioasă pentru a împărtăși câteva reflecții, pornind tocmai de la parabola aceea.

1.  Amenințarea culturii rebutului

În primul rând, „ploaia”, „şuvoaiele” şi „vânturile” care amenință casa pot să fie identificate cu cultura rebutului, răspândită în timpul nostru (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium [EG], 53). Pentru ea, „anumite părţi ale omenirii par sacrificabile în folosul unei selectări care favorizează un sector uman vrednic să trăiască fără limite. În fond, persoanele nu mai sunt simţite ca o valoare primară care trebuie respectate şi tutelate, în speciale dacă sunt sărace sau neputincioase” (Enciclica Fratelli tutti [FT], 18).

Sunt lovite de această cultură mai ales categoriile mai fragile, între care sunt persoanele cu dizabilități. În ultimii cincizeci de ani s-au făcut paşi importanți, atât la nivelul instituțiilor civile cât şi al realităților ecleziale. A crescut conştiinţa demnității fiecărei persoane, şi asta a dus la alegeri curajoase pentru includerea celor care trăiesc o limitare fizică şi/sau psihică. Şi totuşi, la nivel cultural, mai rămân prea multe exprimări care de fapt contrazic această orientare. Se întâlnesc atitudini de refuz care, şi din cauza unei mentalități narcisiste şi utilitariste, ajung în marginalizare, neluând în considerare că, în mod inevitabil, fragilitatea aparține tuturor. În realitate, există persoane cu dizabilități chiar grave care, deşi cu trudă, au găsit calea unei vieți bune şi bogate în semnificație, aşa cum sunt atâtea alte „capabile”, care sunt totuşi nesatisfăcute, sau uneori disperate. „Vulnerabilitatea aparține esenței omului” (cf. Discurs la Întâlnirea „Cateheza şi persoanele cu dizabilități”, 21 octombrie 2017).

De aceea este important, în special în această Zi, să se promoveze o cultură a vieţii, care să afirme încontinuu demnitatea fiecărei persoane, îndeosebi în apărarea bărbaților şi femeilor cu dizabilități, de orice vârstă şi condiție socială.

2. „Stânca” includerii

Pandemia pe care o trăim a evidențiat ulterior disparităţile şi inegalitățile care caracterizează timpul nostru, îndeosebi în dauna celor mai slabi. „Virusul, în timp ce nu face excepții între persoane, a găsit, în drumul său devastator, mari inegalități şi discriminări. Şi le-a mărit!” (Cateheză la Audiența generală din 19 august 2020).

Pentru aceasta, o primă „stâncă” pe care să edificăm casa noastră este includerea. Deşi acest termen este uneori abuzat, rămâne actuală mereu parabola evanghelică a bunului samaritean (Lc 10,25-37). De fapt, pe drumul vieţii, ne întâlnim adesea cu persoana rănită, care poartă uneori trăsăturile dizabilităţii şi fragilității. „Includerea sau excluderea celui care suferă de-a lungul drumului definește toate proiectele economice, politice, sociale şi religioase. În fiecare zi ne aflăm în faţa alegerii de a fi buni samariteni sau călători indiferenți care trec la distanță” (FT, 69).

Includerea ar trebui să fie „stânca” pe care să se construiască programele şi inițiativele instituțiilor civile pentru ca nimeni, în special cei care sunt în dificultate mai mare, să nu rămână exclus. Forţa unui lanț depinde de grija care este dată verigilor mai slabe.

Cât priveşte instituţiile ecleziale, reafirm exigența de a predispune instrumente potrivite şi accesibile pentru transmiterea credinţei. În afară de asta, doresc ca acestea să fie puse la dispoziția celor au nevoie de ele în mod cât mai mult posibil gratuit, şi prin noile tehnologii, care s-au revelat aşa de importante pentru toţi în această perioadă de pandemie. În acelaşi mod, încurajez, pentru preoţi, seminariști, călugări, cateheţi şi lucrători pastorali, o formare obișnuită la relația cu dizabilitatea şi la folosirea de instrumente pastorale inclusive. Comunitățile parohiale să se angajeze pentru a face să crească în credincioşi stilul de primire a persoanelor cu dizabilități. A crea o parohie pe deplin accesibilă cere nu numai dărâmarea barierelor arhitectonice, ci mai ales atitudini şi acțiuni de solidaritate şi slujire, din partea enoriașilor, faţă de persoanele cu dizabilități şi faţă de familiile lor. Ținta este ca să ajungem să nu mai vorbim despre „ei”, ci numai despre „noi”.

3. „Stânca” participării active

Pentru „a reconstrui mai bine” societatea noastră este nevoie ca includerea subiecților mai fragili să cuprindă şi promovarea participării lor active.

Înainte de toate, reafirm cu putere dreptul persoanelor cu dizabilități de a primi sacramentele ca toţi ceilalți membri ai Bisericii. Toate celebrările liturgice din parohie ar trebui să fie accesibile pentru ca fiecare, împreună cu fraţii şi cu surorile, să poată aprofunda, celebra şi trăi propria credinţă. O atenţie specială trebuie rezervată persoanelor cu dizabilități care încă n-au primit sacramentele inițierii creştine: ele ar putea să fie primite şi inserate în parcursul de cateheză pentru pregătirea la aceste sacramente. Harul pe care ele le poartă nu poate să fie închis nimănui.

„În virtutea Botezului primit, fiecare membru al poporului lui Dumnezeu a devenit discipol misionar. Fiecare botezat, oricare ar fi funcţia sa în Biserică şi gradul de instruire a credinţei sale, este un subiect activ de evanghelizare” (EG, 120). De aceea, şi persoanele cu dizabilități, în societate ca şi în Biserică, cer să devină subiecți activi ai pastoraţiei, şi nu numai destinatari. „Atâtea persoane cu dizabilități simt că există fără a aparține şi fără a participa. Există încă multe lucruri care le împiedică o cetățenie deplină. Obiectivul este nu numai de a-i asista, ci participarea lor activă la comunitatea civilă şi eclezială. Este un drum exigent şi chiar obositor, care va contribui tot mai mult la formarea de conștiințe capabile să recunoască pe fiecare ca persoană unică şi irepetabilă” (FT, 98). De fapt, participarea activă la cateheză a persoanelor cu dizabilități constituie o mare bogăţie pentru viaţa întregii parohii. De fapt, ele, altoite în Cristos prin Botez, împărtășesc cu El, în condiția lor specială, slujirea sacerdotală, profetică şi regească, evanghelizând prin, cu şi în Biserică.

De aceea, şi prezența persoanelor cu dizabilități printre cateheţi, în funcţie de capacitățile lor, reprezintă o resursă pentru comunitate. În acest sens, este de favorizat formarea lor, pentru ca să poată dobândi o pregătire mai avansată şi în domeniul teologic şi catehetic. Îmi doresc ca tot mai mult, în comunitățile parohiale, persoanele cu dizabilități să poată deveni cateheţi, pentru a transmite credinţa în manieră eficace, şi cu propria mărturie (cf. Discurs la Întâlnirea „Cateheza şi persoanele cu dizabilități”, 21 octombrie 2017).

„Mai rea decât această criză, există numai drama de a o irosi” (Omilie în Solemnitatea Rusaliilor, 31 mai 2020). Pentru aceasta îi încurajez pe cei care, în fiecare zi şi adesea în tăcere, se dedică în favoarea situațiilor de fragilitate şi dizabilitate. Fie ca voința comună de „a reconstrui mai bine” să activeze sinergii între organizațiile atât civile cât şi ecleziale, pentru a edifica, împotriva oricărei intemperii, o „casă” solidă, capabilă să primească şi persoanele cu dizabilități, pentru că este construită pe stânca includerii şi a participării active.

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 3 decembrie 2020

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu