Bună ziua vouă tuturor, iubiți fraţi şi surori!

Permiteți-mi să mă adresez vouă astfel, ca frate în credinţă cu cei care cred în Cristos şi ca frate al vostru al tuturor, în numele căutării religioase comune şi al apartenenței la aceeaşi omenire. Omenire, în tânjirea sa religioasă, poate fi comparată cu o comunitate de călători care merge pe pământ cu privirea îndreptată spre cer. Este semnificativ în această privință ceea ce un credincios, venit de departe, a afirmat despre Mongolia, scriind că a călătorit acolo „nevăzând nimic decât cer şi pământ” (Guglielmo di Rubruk, Viaggio in Mongolia, XIII/3, Milano 2014, 63). De fapt, cerul, aşa de limpede, aşa de albastru, îmbrățișează aici pământul vast şi impunător, evocând cele două dimensiuni fundamentale ale vieţii umane: cea pământească, făcută din relaţii cu ceilalţi, şi cea cerească, făcută din căutarea Celălalt, care ne transcende. Mongolia aminteşte așadar nevoia, pentru noi toţi, pelerini şi călători, de a ne îndrepta privirea în sus pentru a găsi direcția drumului pe pământ.

Așadar sunt fericit să fiu cu voi în acest moment important de întâlnire. Mulţumesc din inimă fiecăruia şi fiecăreia pentru prezență şi pentru fiecare intervenție care a îmbogățit reflecția comună. Faptul de a fi împreună în acelaşi loc este deja un mesaj: tradițiile religioase, în originalitatea şi diversitatea lor, reprezintă un potențial formidabil de bine în slujba societății. Dacă cel care are responsabilitatea națiunilor ar alege calea întâlnirii şi a dialogului cu ceilalți, ar contribui desigur în manieră determinantă la sfârşitul conflictelor care continuă provoace suferinţă atâtor popoare.

Cel care ne furnizează ocazia de a sta împreună pentru a ne cunoaște şi a ne îmbogăți reciproc este iubitul popor mongol, care se poate mândri cu o istorie de conviețuire între exponenți din diferite tradiții religioase. Este frumos de amintit experienţa virtuoasă a anticei capitale imperiale Kharakhorum, în interiorul căreia se găsesc locuri de cult care aparțin diferitelor „crezuri”, ca mărturie a unei armonii exemplare. Armonie: aş vrea să subliniez acest cuvânt cu gust tipic asiatic. Ea este acel raport deosebit care se creează între realităţi diferite, fără a le suprapune şi a le omologa, ci respectând diferențele şi în folosul trăirii comune. Mă întreb: cine, mai mult decât credincioşii, este chemat să lucreze pentru armonia tuturor?

Fraților, surorilor, din cât reușim să ne armonizăm cu ceilalți pelerini pe pământ şi din modul în care reușim să răspândim armonie, acolo unde trăim, se măsoară valența socială a religiozităţii noastre. De fapt, fiecare viaţă umană, şi cu atât mai mult fiecare religie, este ținută să „se măsoare” pe baza altruismului: nu un altruism abstract, ci concret, care să se traducă în căutarea celuilalt şi în colaborarea generoasă cu celălalt, pentru că „omul înțelept se bucură în a dărui, şi numai pentru aceasta devine fericit” (The Dhammapada: The Buddha’s Path of Wisdom, Sri Lanka 1985, nr. 177; cf. cuvintele lui Isus prezentate în Fap 20,35). O rugăciune, inspirată de Francisc de Assisi, recită: „Unde este ură, eu să aduc iubire, unde este ofensă, eu să aduc iertarea, unde este dezbinare, eu să aduc unirea”. Altruismul construiește armonie şi unde este armonie este înțelegere, este prosperitate, este frumusețe. Ba chiar, armonie este probabil sinonimul cel mai potrivit cu frumusețe. Dimpotrivă, închiderea, impunerea unilaterală, fundamentalismul şi forţarea ideologică ruinează fraternitatea, alimentează tensiuni şi compromit pacea. Frumusețea vieţii este rod al armoniei: este comunitară, crește cu gentilețea, cu ascultarea şi cu umilinţa. Şi este percepută de inima curată, pentru că „adevărata frumusețe, după toate, se află în curăția inimii” (M.K. Gandhi, Il mio credo, il mio pensiero, Roma 2019, 94).

Religiile sunt chemate să ofere lumii această armonie, pe care progresul tehnic singur n-o poate da, pentru că, având în vedere dimensiunea pământească, orizontală a omului, riscă să uite cerul pentru care suntem făcuți. Surorilor şi fraților, astăzi suntem aici împreună ca moștenitori umili ai școlilor antice de înţelepciune. Întâlnindu-ne, ne angajăm să împărtășim binele mult pe care l-am primit, pentru a îmbogăți o omenire care pe drumul său este adesea dezorientată de căutări mioape de profit şi bunăstare. Ea este adesea incapabilă să găsească firul: îndreptată numai spre interesele pământești, ajunge să ruineze pământul însuși, confundând progresul cu regresul, aşa cum arată atâtea nedreptăți, atâtea conflicte, atâtea devastări ambientale, atâtea persecuții, atâta rebutare a vieţii umane.

Asia are foarte mult de oferit în acest sens şi Mongolia, care se află în inima acestui continent, păstrează un mare patrimoniu de înţelepciune, pe care religiile răspândite aici au contribuit să-l creeze şi pe care aş vrea să-i invit pe toţi să descopere şi să-l valorizeze. Mă limitez să citez, fără a le aprofunda, zece aspecte ale acestui patrimoniu sapiențial. Zece aspecte: raportul bun cu tradiția, în pofida consumismului; respectul faţă de bătrâni şi faţă de strămoşi – câtă nevoie avem astăzi de o alianță generațională între ei şi cei mai tineri, de dialog între bunici şi nepoți! Şi apoi, grija faţă de ambient, casa noastră comună, altă necesitate teribil de actuală: suntem în pericol. De asemenea: valoarea tăcerii şi a vieţii interioare, antidot spiritual la atâtea boli ale lumii de astăzi. Apoi, un sentiment sănătos de frugalitate; valoarea primirii; capacitatea de a rezista la alipirea de lucruri; solidaritatea, care se naște din cultura legăturilor dintre persoane; aprecierea faţă de simplitate. Şi, în sfârşit, un anumit pragmatism existențial, care tinde să caute cu tenacitate binele fiecăruia şi al comunităţii. Aceste zece sunt câteva elemente ale patrimoniului de înţelepciune pe care această ţară le poate oferi lumii.

Cu privire la obiceiurile voastre, am vorbit deja despre modul în care, pregătindu-mă pentru această călătorie, m-au fascinat locuințele tradiționale prin care poporul mongol revelează o înţelepciune sedimentată în milenii de istorie. Ger-ul constituie de fapt un spațiu uman: în interiorul său se desfășoară viaţa familiei, este loc de convivialitate amicală, de întâlnire şi de dialog unde, chiar şi atunci când sunt mulţi, se ştie să se facă spațiu şi altuia. Şi apoi este un punct de referință concret, care poate fi identificat cu ușurință în întinderile imense ale teritoriului mongol; este motiv de speranţă pentru cel care a rătăcit drumul: dacă există un ger există viaţă. Ea se găsește mereu deschisă, gata să-l primească pe prieten, dar şi pe călător şi chiar pe străin, pentru a-i oferi un ceai aburind care face să se recapete puterile în frigul iernii sau un lapte proaspăt fermentat care dăruiește răcorire în zilele calde de vară. Aceasta este şi experienţa misionarilor catolici, care provin din alte țări, care sunt primiți aici ca pelerini şi oaspeți, şi intră pe vârful picioarelor în această lume culturală, pentru a oferi mărturia umilă a Evangheliei lui Isus Cristos.

Dar, împreună cu spațiul uman, ger-ul evocă esenţiala deschidere la divin. Dimensiunea spirituală a acestei locuințe este reprezentată de deschiderea sa spre înalt, cu un singur punct prin care intră lumina, în forma unui luminător segmentat. Astfel, interiorul devine un mare ceas solar, în care lumina şi umbra se succed, marcând orele zilei şi ale nopții. Există o învățătură frumoasă în asta: sensul timpului care se scurge vine de sus, nu din simpla scurgere a activităților pământești. Apoi, în anumite momente ale anului, raza care pătrunde de sus luminează altarul familial, amintind de primatul vieţii spirituale. Conviețuirea umană care se realizează în spațiul circular este astfel referită la vocația sa verticală, la vocația sa transcendentă şi spirituală.

Omenirea reconciliată şi prosperă, pe care ca exponenți din diferite religii contribuim s-o promovăm, este reprezentată simbolic de acest fapt de a fi împreună armonios şi deschis la transcendent, în care angajarea pentru dreptate şi pace găsesc inspirație şi fundament în raportul cu divinul. Aici, iubiți surori şi fraţi, responsabilitatea noastră este mare, în special în această oră a istoriei, deoarece comportamentul nostru este chemat să confirme în fapte învăţăturile pe care le mărturisim; nu le poate contrazice, devenind motiv de scandal. Așadar, nicio confuzie între crez şi violență, între sacralitate şi impunere, între parcurs religios şi sectarism. Amintirea suferințelor îndurate în trecut – mă gândesc mai ales la comunitățile budiste – să dea forţa de a transforma rănile întunecate în izvoare de lumină, nebunia violenței în înţelepciune de viaţă, răul care ruinează în bine care construiește. Aşa să fie pentru noi, discipoli entuziaști ai respectivilor maeștri spirituali şi slujitori conştiincioşi ai învățăturilor lor, dispuși să oferim frumusețea lor celor pe care-i însoțim, ca însoțitori prieteneşti de drum. Acest lucru să fie adevărat, pentru ca în societăți pluraliste şi care cred în valorile democratice, precum Mongolia, fiecare instituție religioasă, recunoscută în mod regulamentar de autoritatea civilă, are datora şi în primul rând dreptul de a oferi ceea ce este şi ceea ce crede, respectând conştiinţa celuilalt şi având ca scop binele cel mai mare al tuturor.

În acest sens eu aş vrea să vă confirm că Biserica catolică vrea să meargă aşa, crezând cu fermitate în dialogul ecumenic, în dialogul interreligios şi în dialogul cultural. Credinţa sa se întemeiază pe dialogul veșnic dintre Dumnezeu şi omenire, întrupat în persoana lui Isus Cristos. Cu umilinţă şi în spiritul de slujire care a animat viaţa Învățătorului, venit în lume nu „pentru a fi slujit ci pentru a sluji” (Mc 10,45), Biserica oferă astăzi comoara pe care a primit-o fiecărei persoane şi culturi, rămânând în atitudine de deschidere şi ascultare a ceea ce au de oferit celelalte tradiții religioase. De fapt, dialogul nu este antitetic la vestire: nu aplatizează diferențele, ci ajută la înțelegerea lor, le protejează în originalitatea lor şi le pune în măsură să se confrunte pentru o îmbogățire sinceră şi reciprocă. Astfel se poate regăsi în omenirea binecuvântată de Cer cheia pentru a merge pe pământ. Fraților şi surorilor, avem o origine comună, care conferă tuturor aceeaşi demnitate, şi avem un drum împărtășit, pe care nu-l putem parcurge decât împreună, locuind sub acelaşi cer care ne învăluie şi ne luminează.

Fraților şi surorilor, întâlnirea noastră aici astăzi este semn că a spera este posibil. A spera este posibil. Într-o lume sfâșiată de lupte şi discordii, acest lucru ar putea să pară utopic; şi totuşi, lucrările cele mai mari încep în ascuns, cu dimensiuni aproape imperceptibile. Marele copac se naște dintr-o mică sămânță, ascunsă în pământ. Şi dacă „mireasma florilor se răspândește numai în direcția vântului, parfumul celui care trăieşte conform virtuților se răspândește în toate direcțiile” (cf. The Dhammapada, nr. 54). Să facem să înflorească această certitudine, ca eforturile noastre comune pentru a dialoga şi a construi o lume mai bună să nu fie zadarnice. Să cultivăm speranţa. Aşa cum avea să spună un filozof: „Fiecare a fost mare după ceea ce a sperat. Unul a fost mare sperând posibilul; altul sperând veșnicul; dar cel care a sperat imposibilul a fost cel mai mare dintre toţi” (S.A. Kierkegaard, Timore e tremore, Milano 2021, 16). Rugăciunile pe care le înălțăm către cer şi fraternitatea pe care o trăim pe pământ să hrănească speranţa; să fie mărturia simplă şi credibilă a religiozităţii noastre, a mersului împreună cu privirea îndreptată în sus, a locuirii în lume în armonie – să nu uităm cuvântul „armonie” – ca pelerini chemaţi să păstrăm atmosfera de casă, pentru toţi. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu