Stadionul Lokomotiva (Košice), Marţi, 14 septembrie 2021 Iubiți tineri, iubiți fraţi şi surori, dobrý večer! [bună seara!] Mi-a dat bucurie să ascult cuvintele monseniorului Bernard, mărturiile voastre şi întrebările voastre. Aţi adresat trei şi eu aş vrea să încerc răspunsuri cu voi. Încep de la Peter şi Zuzka, de la întrebarea voastră despre iubirea în […]

Stadionul Lokomotiva (Košice), Marţi, 14 septembrie 2021

Iubiți tineri, iubiți fraţi şi surori, dobrý večer! [bună seara!]

Mi-a dat bucurie să ascult cuvintele monseniorului Bernard, mărturiile voastre şi întrebările voastre. Aţi adresat trei şi eu aş vrea să încerc răspunsuri cu voi.

Încep de la Peter şi Zuzka, de la întrebarea voastră despre iubirea în cuplu. Iubirea este visul cel mai mare al vieţii, dar nu este un vis ieftin. Este frumos, dar nu este ușor, ca toate lucrurile mari ale vieţii. Este visul, dar nu este un vis ușor de interpretat. Vă fur o frază: „Am început să percepem acest dar cu ochi total noi”. Într-adevăr, aşa cum aţi spus, este nevoie de ochi noi, ochi care nu se lasă înșelați de aparențe. prieteni, să nu banalizăm iubirea, pentru că iubirea nu este numai emoție şi sentiment, acesta este mai degrabă începutul. Iubirea nu înseamnă a avea totul şi imediat, nu răspunde la logica lui foloseşte şi aruncă. Iubirea este fidelitate, dar, responsabilitate.

Adevărata originalitate astăzi, adevărata revoluție, înseamnă răzvrătirea împotriva culturii provizoriului, înseamnă a merge dincolo de instinct, dincolo de clipă, înseamnă a iubi toată viaţa şi cu toată ființa. Nu suntem aici pentru a trăi mediocru, ci pentru a face din viaţă o acțiune însemnată. Voi toţi probabil aveți în minte istorii mari, pe care le-aţi citit în romane, le-aţi văzut în vreun film de neuitat, le-aţi auzit în vreo relatare emoționantă. Dacă vă gândiți, în istoriile mari există mereu două ingrediente: unul este iubirea, celălalt este aventura, eroismul. Merg împreună mereu. Pentru a face mare viaţa este nevoie de amândouă: iubire şi eroism. Să privim la Isus, să privim la Răstignit, sunt ambele: o iubire nemărginită şi curajul de a da viaţa până la sfârşit, fără jumătăți de măsură. Este aici în faţa noastră fericita Ana, o eroină a iubirii. Ne spune să năzuim spre ținte înalte. Vă rog, să nu lăsăm să treacă zilele vieţii ca episoadele unei telenovele.

De aceea, când visați iubirea, să nu credeți în efectele speciale, ci că fiecare dintre voi este special, fiecare dintre voi. Fiecare este un dar şi poate face din viaţă, din propria viaţă, un dar. Ceilalți, societatea, săracii vă aşteaptă. Visați o frumusețe care să meargă dincolo de aparență, dincolo de machiaj, dincolo de tendințele modei. Visați fără frică să formați o familie, să dați naștere la copii şi să-i educați, să petreceți o viaţă împărtășind totul cu o altă persoană, fără să vă ruşinaţi de propriile fragilități, pentru că el, sau ea, le primeşte şi le iubește, te iubește aşa cum eşti. Aceasta este iubirea: a-l iubi pe celălalt aşa cum este, şi acest lucru este frumos! Visele pe care le avem ne spun viaţa pe care o dorim. Marile vise nu sunt automobilul puternic, haine la modă sau vacanță deşănţată. Nu dați ascultare celui care vă vorbește despre vise şi în schimb vă vinde iluzii. Una este visul, a visa, şi altceva este a avea iluzii. Aceştia care vând iluzii vorbind despre vis sunt manipulatori de fericire. Am fost creați pentru o bucurie mai mare: fiecare dintre noi este unic şi este în lume pentru a se simți iubit în unicitatea sa şi pentru a iubi pe ceilalți aşa cum nimeni nu poate s-o facă în locul său. Nu se trăieşte așezați pe banca de rezerve pentru a fi rezerva altuia. Nu, fiecare este unic în ochii lui Dumnezeu. Nu vă lăsați „omologați”; nu suntem făcuți în serie, suntem unici, suntem liberi şi suntem în lume pentru a trăi o istorie de iubire, de iubire cu Dumnezeu, pentru a îmbrățișa curajul de alegeri puternice, pentru a ne aventura în riscul minunat de a iubi. Vă întreb: credeți asta? Vă întreb: visați asta? [răspund: „Da!”] Sigur? [„Da!”] Foarte bine!

Aş vrea să vă dau un alt sfat. Pentru ca iubirea să aducă rod, nu uitaţi rădăcinile. Şi care sunt rădăcinile voastre? Părinţii şi mai ales bunicii. Fiți atenți: bunicii. Ei v-au pregătit terenul. Irigaţi rădăcinile, mergeți la bunici, vă va face bine: puneți-le întrebări, dedicați timp ca să ascultați relatările lor. Astăzi există pericolul de a crește dezrădăcinați, pentru că suntem tentați să alergăm, să facem totul în grabă: ceea ce vedem în internet poate să ne vină acasă imediat; este suficient un clic şi persoane şi lucruri apar pe ecran. Şi apoi se întâmplă să devină mai familiari decât fețele care ne-au dat naștere. Plini de mesaje virtuale, riscăm să pierdem rădăcinile reale. Deconectarea de la viaţă, născocirea în gol, nu face bine, este o ispită a celui rău. Dumnezeu ne vrea bine plantaţi în pământ, conectați la viaţă; niciodată închiși, ci mereu deschiși tuturor! Înrădăcinați şi deschiși. Aţi înțeles? Înrădăcinați şi deschiși.

Da, este adevărat, dar – îmi veți spune voi – lumea gândeşte altfel. Se vorbește mult despre iubire, dar în realitate este în vigoare un alt principiu: fiecare să se gândească pentru sine. Dragi tineri, nu vă lăsați condiționați de acest lucru, de ceea ce nu mergem, de răul care se dezlănțuie. Nu vă lăsați închiși de tristețe, de descurajarea resemnată a celui care spune că nimic nu se va schimba vreodată. Dacă se crede în asta se îmbolnăvește de pesimism. Şi voi aţi văzut faţa unui tânăr, a unei tinere pesimiste? Aţi văzut ce faţă are? O faţă amărâtă, o faţă de amărăciune. Pesimismul ne îmbolnăvește de amărăciune, ne îmbătrânește înăuntru. Şi se îmbătrânește tineri. Astăzi există atâtea forțe de dezagregare, atâția care învinovăţesc pe toţi şi totul, amplificatori de negativitate, profesioniști ai plângerii. Nu-i ascultați!, nu, pentru că plângerea şi pesimismul nu sunt creştine, Domnul detestă tristețea şi victimizarea. Nu suntem făcuți pentru a ține faţa la pământ, ci pentru a ridica privirea la cer, la ceilalți, la societate.

Şi când suntem la pământ – pentru că în viaţă toţi suntem un pic la pământ în anumite momente, toţi cunoaștem această experienţă – şi când suntem la pământ, ce putem să facem? Există un remediu infailibil pentru a ne ridica. Este acela pe care ni l-ai relatat tu, Petra: Spovada. Aţi ascultat-o pe Petra? [„Da!”] Remediul Spovezii. M-ai întrebat: „Cum poate un tânăr să depășească obstacolele pe calea spre milostivirea lui Dumnezeu?”. Şi aici este problemă de privire, de a privi la ceea ce contează. Dacă eu vă întreb: „La ce vă gândiți când mergeți să vă spovediţi?” – nu spuneţi cu glas tare –, sunt aproape sigur de răspuns: „La păcate”. Dar – vă întreb, răspundeți – păcatele sunt cu adevărat centrul Spovezii? [„Nu!”] Nu aud… [„Nu!”] Bine! Dumnezeu vrea ca să te apropii de El gândindu-te la tine, la păcatele tale, sau la El? Ce vrea Dumnezeu? Să te apropii de El sau de păcatele tale? Ce vrea? Răspundeți [„La El!”] Mai tare, pentru că sunt surd… [„La El!”] Care este centrul, păcatele sau Tatăl care iartă toate păcatele? Tatăl. Nu mergem să ne spovedim ca niște pedepsiți care trebuie să se umilească, ci ca fii care aleargă să primească îmbrățișarea Tatălui. Şi Tatăl ne ridică în orice situaţie, ne iartă orice păcat. Auziți bine asta: Dumnezeu iartă mereu! Aţi înțeles? Dumnezeu iartă mereu!

Vă dau un mic sfat: după fiecare Spovadă, rămâneți câteva clipe să vă amintiţi de iertarea pe care aţi primit-o. Păstrați acea pace în inimă, acea libertate pe care o simțiți înăuntru. Nu păcatele, care nu mai sunt, ci iertarea pe care Dumnezeu ți-a dăruit-o, mângâierea lui Dumnezeu Tatăl. Aceea să păstrați, nu lăsați să vi se fure. Şi când data următoare mergeți să vă spovediţi, amintiţi-vă asta: merg să primesc iar acea îmbrățișare care mi-a făcut atâta bine. Nu merg la un judecător pentru a reglementa conturile, merg la Isus care mă iubește şi mă vindecă. În acest moment îmi vine să dau un sfat preoţilor: eu aş spune preoţilor ca să se simtă în locul lui Dumnezeu Tatăl care iartă mereu şi îmbrățișează şi primeşte. Să-i dăm lui Dumnezeu primul loc la Spovadă. Dacă Dumnezeu, dacă El este protagonistul, totul devine frumos şi spovedirea devine Sacramentul bucuriei. Da, al bucuriei: nu al fricii şi al judecății, ci al bucuriei. Şi este important ca preoţii să fie milostivi. Niciodată curioși, niciodată inchizitori, vă rog, ci să fie fraţi care dăruiesc iertarea Tatălui, să fie fraţi care însoțesc în această îmbrățișare a Tatălui.

Însă cineva ar putea spune: „Eu oricum mă ruşinez, nu reușesc să depășesc rușinea de a merge să mă spovedesc”. Nu este o problemă, este un lucru bun! Ruşinarea, în viaţă, uneori face bine. Dacă te ruşinezi, înseamnă că nu accepţi ceea ce ai făcut. Rușinea este un semn bun, dar ca orice semn cere să se meargă mai departe. A nu rămâne prizonier al rușinii, pentru că Dumnezeu nu se ruşinează niciodată de tine. El te iubește chiar acolo, unde tu te ruşinezi de tine însuți. Şi te iubește mereu. Vă spun un lucru care nu este în ecranul mare. În ţara mea, acei obraznici care fac toate relele, îi numim „neruşinaţi”.

Şi o ultimă îndoială: „Dar, părinte, eu nu reușesc să mă iert, deci nici Dumnezeu nu mă va putea ierta, pentru că voi cădea mereu în aceleaşi păcate”. Dar – ascultă – Dumnezeu, când se ofensează? Când mergi ca să-i ceri iertare? Nu, niciodată. Dumnezeu suferă când noi credem că nu ne poate ierta, pentru că este ca şi cum i-am spune: „Eşti slab în iubire!”. A spune asta lui Dumnezeu este urât! A-i spune „eşti slab în iubire”. În schimb Dumnezeu se bucură să ne ierte, de fiecare dată. Când ne ridică El crede în noi ca prima dată, nu se descurajează. Noi suntem cei care ne descurajăm, El nu. Nu vede niște păcătoşi de etichetat, ci fii de iubit. Nu vede persoane greșite, ci fii iubiți; eventual răniți, şi atunci are şi mai mult compasiune şi duioșie. Şi de fiecare dată când ne spovedim – să nu uităm asta niciodată – în cer se face sărbătoare. Aşa să fie şi pe pământ!

În sfârşit, Peter şi Lenka, în viaţă aţi experimentat crucea. Mulţumesc pentru mărturia voastră. Aţi întrebat cum „să-i încurajăm pe tineri să nu se teamă să îmbrăţişeze crucea”. A îmbrățișa: este un verb frumos! A îmbrățișa ajută să învingem frica. Atunci când suntem îmbrățișați redobândim încredere în noi înșine precum şi în viaţă. Așadar să ne lăsăm îmbrățișați de Isus. Pentru că atunci când îl îmbrățișăm pe Isus reîmbrăţişăm speranţa. Crucea nu se poate îmbrățișa singură; durerea nu salvează pe nimeni. Iubirea este cea care transformă durerea. Deci, cu Isus se îmbrățișează crucea, niciodată singuri! Dacă este îmbrățișat Isus, renaște bucuria. Şi bucuria lui Isus, în durere, se transformă în pace. Dragi tineri, dragi tinere, vă urez această bucurie, mai puternică decât orice lucru. Vă urez s-o duceți la prietenii voștri. Nu predici, ci bucurie. Duceți bucurie! Nu cuvinte, ci zâmbete, apropiere fraternă. Vă mulţumesc pentru că m-aţi ascultat şi vă cer un ultim lucru: nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Ďakujem [Mulţumesc!]

În picioare, toţi, şi să-l rugăm pe Dumnezeu care ne iubește, să ne rugăm Tatăl Nostru: „Tatăl nostru…” [în slovacă]

[Binecuvântarea]

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu