Aula Magna din „Université Catholique de Louvain” (Belgia), sâmbătă, 28 septembrie 2024
Iubiți fraţi şi surori, bună ziua!
Mulţumesc, doamnă rector, pentru cuvintele dumneavoastră respectuoase. Dragi studenți, sunt bucuros să vă întâlnesc şi să ascult reflecțiile voastre. În aceste cuvinte simt pasiune şi speranţă, dorință de dreptate, căutare de adevăr.
Între problemele pe care voi le înfruntați, m-a impresionat cea despre viitor şi angoasă. Vedem bine cât de violent şi arogant este răul care distruge ambientul şi popoarele. Pare că nu are frână. Războiul este exprimarea sa cea mai brutală – voi știți că într-o ţară, pe care n-o numesc, investiţiile care dau cel mai mult profit astăzi sunt fabricile de arme, este urât! – şi pare să nu aibă frână asta: războiul este o exprimare brutală; aşa cum sunt şi corupția şi formele moderne de sclavie. Războiul, corupția şi noile forme de sclavie. Uneori aceste rele poluează religia însăși, care devine un instrument de dominare. Fiți atenți! Dar acesta este un blestem. Unirea oamenilor cu Dumnezeu, care este Iubire mântuitoare, devine astfel sclavie. Chiar şi numele de tată, care este revelare de îngrijire, devine exprimare de prepotență. Dumnezeu este Tată, nu stăpân; este Fiu şi Frate, nu dictator; este Duh de iubire, şi nu de dominare.
Noi creştinii ştim că răul nu are ultimul cuvânt – şi cu privire la asta trebuie să fim puternici: răul nu are ultimul cuvânt –, care are, cum se spune, zilele numărate. Asta nu elimină angajarea noastră, dimpotrivă o măreşte: speranţa este o responsabilitate a noastră. O responsabilitate de luat pentru că speranța nu înșeală niciodată, niciodată nu înșeală. Şi această certitudine învinge acea conștiință pesimistă, stilul lui Turandot… Speranţa nu înșeală niciodată!
Şi acum, trei cuvinte: recunoștință, misiune, fidelitate.
Prima atitudine este recunoștința, pentru că această casă ne este dăruită: nu suntem stăpâni, suntem oaspeți şi pelerini pe pământ. Primul care se îngrijește este Dumnezeu: noi suntem înainte de toate îngrijiți de Dumnezeu, care a creat pământul – spune Isaia – „nu ca regiune întunecată, ci pentru ca să fie locuită” (cf. Is 45,18). Este plin de recunoștință uimită psalmul al optulea: „Când privesc cerurile tale, lucrările mâinilor tale, / luna şi stelele pe care le-ai stabilit, / mă întreb: / ce este omul că te gândești la el, / sau fiul omului, că-l iei în seamă?” (Ps 8,4-5). Rugăciunea inimii care îmi vine este: Mulţumesc, Tată, pentru cerul înstelat şi pentru viaţa în acest univers!
A doua atitudine este misiunea: noi suntem în lume pentru a păzi frumusețea sa şi a o cultiva pentru binele tuturor, mai ales a celor care urmează, aproapele în viitor. Iată „programul ecologic” al Bisericii. Dar niciun plan de dezvoltare nu va putea reuși dacă rămân aroganţă, violență, rivalitate în conștiințele noastre, precum şi în societatea noastră. Trebuie mers la izvorul problemei, care este inima omului. Din inima omului vine şi urgenţa dramatică a temei ecologice: din indiferența arogantă a celor puternici, care pune mereu în faţă interesul economic. Interes economic: banii. Eu îmi amintesc un lucru pe care bunica mea mi-l spunea mereu: „Fii atent în viaţă pentru că diavolul intră prin buzunare”. Interesul economic. Până când va fi aşa, orice apel va fi redus la tăcere sau va fi primit numai în măsura în care este convenabil pieței. Această „spiritualitate” aşa, a pieței. Şi până când piața rămâne pe primul loc, casa noastră comună va îndura nedreptăți. Frumusețea darului cere responsabilitatea noastră: suntem oaspeți, nu despoţi. În această privință, dragi studenți, considerați cultura ca o cultivare a lumii, nu numai a ideilor.
Aici se află provocarea dezvoltării integrale, care cere a treia atitudine: fidelitatea. Fidelitate faţă de Dumnezeu şi fidelitate faţă de om. De fapt, această dezvoltare se referă la toate persoanele în toate aspectele vieţii lor: fizică, morală, culturală, sociopolitică; şi ei i se opune orice formă de oprimare şi de rebutare. Biserica denunţă aceste samavolnicii, angajându-se înainte de toate în convertirea fiecărui membru propriu, a noastră înșine, la dreptate şi la adevăr. În acest sens, dezvoltarea integrală face apel la sfințenia noastră: este vocație la viaţă dreaptă şi fericită, pentru toţi.
Şi acum, opțiunea de făcut este așadar între a manipula natura şi a cultiva natura. O opțiune astfel: ori manipulez natura sau cultiv natura. Pornind de la natura noastră umană – să ne gândim la eugenetică, la organismele cibernetice, la inteligența artificială. Opțiunea între a manipula sau a cultiva se referă şi la lumea noastră interioară.
A ne gândi la ecologia umană ne face să atingem o temă care se află la inima voastră şi mai înainte încă la inima mea şi a predecesorilor mei: rolul femeii în Biserică. Îmi place ceea ce ai spus tu. Apasă aici violenţe şi nedreptăți, împreună cu prejudecăți ideologice. De aceea trebuie regăsit punctul de plecare: cine este femeia şi cine este Biserica. Biserica este femeie, nu este „el” Biserica, este „ea” Biserica, este mireasa. Biserica este poporul lui Dumnezeu, nu o firmă multinațională. Femeia, în poporul lui Dumnezeu, este fiică, soră, mamă. Aşa cum eu sunt fiu, frate, părinte. Acestea sunt relațiile, care exprimă ființa noastră după imaginea lui Dumnezeu, bărbat şi femeie, împreună, nu separat! De fapt, femeile şi bărbații sunt persoane, nu indivizi; sunt chemaţi încă de la „început” să iubească şi să fie iubiți. O vocație care este misiune. Şi de aici vine rolul în societate şi în Biserică (cf. Sf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem, 1).
Ceea ce este caracteristic femeii, ceea ce este feminin, nu este stabilit de consens sau de ideologii. Şi demnitatea este asigurată de o lege originară, nu scrisă pe hârtie, ci în trup. Demnitatea este un bun inestimabil, o calitate originară, pe care nicio lege umană n-o poate da sau lua. Pornind de la această demnitate, comună şi împărtăşită, cultura creştină elaborează mereu din nou, în diferitele contexte, misiunea şi viaţa bărbatului şi a femeii şi existenţa lor reciprocă pentru celălalt, în comuniune. Nu unul împotriva altuia, acesta ar fi feminism sau masculism, şi nu în revendicări opuse, ci bărbatul pentru femeie şi femeia pentru bărbat, împreună.
Amintim că femeia se află în inima evenimentului mântuitor. Din „da”-ul Mariei Dumnezeu în persoană vine în lume. Femeia este primire rodnică, îngrijire, dedicare vitală. Pentru aceasta este mai importantă femeia decât bărbatul, dar este urât atunci când femeia vrea să o facă pe bărbatul: nu, este femeie, şi acest lucru este „apăsător”, este important. Să deschidem ochii asupra multelor exemple zilnice de iubire, de la prietenie la locul de muncă, de la studiu la responsabilitatea socială şi eclezială, de la căsătorie la maternitate, la fecioria pentru Împărăția lui Dumnezeu şi pentru slujire. Să nu uităm, repet: Biserica este femeie, nu este bărbat, este femeie.
Voi înșivă sunteți aici pentru a crește ca femei şi ca bărbați. Sunteți pe cale, în formare ca persoane. De aceea parcursul vostru academic cuprinde diferite domenii: cercetare, prietenie, slujire socială, responsabilitate civilă şi politică, exprimări artistice…
Mă gândesc la experienţa pe care o trăiți în fiecare zi, în această Universitate Catolică din Louvain, şi împărtășesc trei aspecte, simple şi decisive, ale formării: cum să studiem? pentru ce să studiem? şi pentru cine să studiem?
Cum să studiem: nu există numai o metodă, ca în orice știință, ci şi un stil. Fiecare persoană poate cultiva propriul stil. De fapt, studiul este întotdeauna o cale spre cunoașterea de sine şi a celorlalți. Dar există şi un stil comun, care se poate împărtăși în comunitatea universitară. Se studiază împreună: grație celui care a studiat înainte de mine – profesori, colegi mai mari –, cu cel care studiază alături de mine, în aulă. Cultura ca îngrijire de sine comportă o îngrijire reciprocă. Nu există războiul între studenți şi profesori, există dialogul, uneori este un dialog un pic intens dar există dialogul şi dialogul face să crească o comunitate universitară.
Al doilea: pentru ce să studiem. Există un motiv care ne determină şi un obiectiv care ne atrage. Trebuie să fie bune, pentru că de ele depinde sensul studiului, depinde direcția vieţii noastre. Uneori studiez pentru a găsi acel tip de muncă, dar ajung să trăiesc în funcţie de aceea. Devenim noi „marfa”, a trăi în funcţie de muncă. Nu se trăieşte pentru a munci, ci se munceşte pentru a trăi; este ușor de spus asta, dar comportă angajare a pune în practică asta cu coerență, a fi coerenți.
Al treilea: pentru cine să studiem. Pentru noi înșine? Pentru a da cont altora? Studiem pentru a fi capabili de a educa şi a sluji pe alţii, înainte de toate cu slujirea competenţei şi a autorității. Înainte de a ne întreba dacă a studia foloseşte la ceva, să ne preocupăm să slujim pe cineva. O întrebare frumoasă pe care un student universitar o poate pune: cui îi slujesc eu, mie însumi? Sau am inima deschisă pentru o altă slujire? Atunci titlul universitar atestă o capacitate pentru binele comun. Studiez pentru mine, pentru a munci, pentru a fi util, pentru binele comun. Şi aceste lucru trebuie să fie foarte cântărit, foarte cântărit!
Dragi studenți, este o bucurie pentru mine să împărtășesc cu voi aceste reflecții. Şi în timp ce facem asta percepem că există o realitate mai mare care ne luminează şi ne depășește: adevărul. Ce este adevărul? Pilat pusese această întrebare. Fără adevăr, viaţa noastră pierde sensul. Studiul are sens atunci când caută adevărul, atunci când încearcă să-l găsească, dar cu suflet critic. Însă adevărul, pentru a-l găsi, are nevoie de această atitudine de criticism, aşa putem să mergem înainte. Studiul are sens atunci când caută adevărul, nu uitaţi. Şi căutându-l înţelege că suntem făcuți pentru a-l găsi. Adevărul se lasă găsit: este primitor, este disponibil, este generos. Dacă renunțăm să căutăm împreună adevărul, studiul devine instrument de putere, de control asupra celorlalți. Şi eu vă mărturisesc că mă întristează când găsesc, în orice parte a lumii, universități numai pentru a pregăti studenţii ca să câștige sau ca să aibă putere. Este prea individualist, fără comunitate. Alma mater este comunitatea universitară, universitatea, ceea ce ne ajută să facem societate, să facem fraternitate. Nu foloseşte studiul fără (a căuta adevărul) împreună, nu foloseşte, ci domină. În schimb adevărul ne face liberi (cf. In 8,32). Dragi studenți, vreţi libertatea? Fiți căutători şi martori ai adevărului! Încercând să fiți credibili şi coerenți prin cele mai simple alegeri zilnice. Astfel aceasta devine, în fiecare zi, ceea ce vrea să fie, o Universitate catolică! Şi mergeți înainte, mergeți înainte, şi a nu intra în luptele cu dihotomii ideologice, nu. Nu uitaţi: Biserica este femeie şi asta ne va ajuta mult.
Mulţumesc pentru această întâlnire. Mulţumesc ție care au fost bravă! Mulţumesc! Vă binecuvântez din inimă, pe voi şi drumul vostru de formare. Şi cu rugăminte vă cer să vă rugaţi pentru mine. Şi dacă cineva nu se roagă sau nu ştie să se roage sau nu vrea să se roage cel puţin să-mi trimită valuri bune, pentru că este nevoie! Mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu