Domnule rector,

Iluştri profesori,

Dragi fraţi şi surori, bună după-amiază!

Sunt bucuros să mă aflu aici în mijlocul vostru şi îi mulţumesc rectorului pentru cuvintele sale de bun-venit, cu care a amintit istoria şi tradiția în care este înrădăcinată această Universitate, precum şi unele din principalele provocări de astăzi de care suntem interpelați toţi. Aceasta este prima misiunea a Universității: să ofere o formare integrală pentru ca persoanele să primească instrumentele necesare pentru a interpreta prezentul şi pentru a proiecta viitorul.

De fapt, formarea culturală nu este niciodată scop în sine şi Universitățile nu trebuie să fie în pericol de a deveni „catedrale în deșert”; ele sunt, prin natura lor, locuri propulsoare de idei şi de stimulente noi pentru viaţa şi gândirea omului şi pentru provocările societății, adică spaţii generatoare. Este frumos a gândi că Universitatea generează cultură, generează idei, dar mai ales promovează pasiunea pentru căutarea adevărului, în slujba progresului uman. Îndeosebi, Ateneele catolice, ca acesta, sunt chemate să „aducă decisiva contribuție a drojdiei, a sării şi a luminii Evangheliei lui Isus Cristos şi a Tradiției vii a Bisericii deschise mereu la noi scenarii şi la noi propuneri” (Constituția apostolică Veritatis gaudium, 3).

Doresc așadar să vă adresez o simplă invitaţie: lărgiţi granițele cunoașterii! Nu este vorba de a multiplica noţiunile şi teoriile, ci de a face din formarea academică şi culturală un spațiu vital, care înţelege viaţa şi vorbește vieţii.

Există o scurtă istorie biblică relatată în Cartea Cronicilor, care îmi place s-o amintesc aici. Protagonistul este Iaebeţ, care îi adresează lui Dumnezeu această rugăciune: „Dacă m-ai binecuvânta şi mi-ai mări teritoriile” (1Cr 4,10). Iaebeţ înseamnă „durere” şi a fost numit astfel pentru că mamă, când îl năștea, a suferit mult. Dar acum Iaebeţ nu vrea să rămână închis în propria durere, târându-se în plângere, şi îl roagă pe Domnul să „mărească teritoriile” vieţii sale, pentru a intra într-un spațiu binecuvântat, mai mare, mai primitor. Contrariul sunt închiderile.

A mări teritoriile şi a deveni un spațiu deschis pentru om şi pentru societate este marea misiune a Universității.

De fapt, în contextul nostru ne aflăm în faţa unei situaţii ambivalente, în care granițele sunt restrânse. Pe de o parte, suntem cufundați într-o cultură marcată de renunțarea la căutarea adevărului. Am pierdut pasiunea neliniștită a căutării, pentru a ne refugia în comoditatea unei gândiri slabe – drama gândirii slabe! –, pentru a ne refugia în convingerea că totul este la fel, că un lucru are aceeaşi valoare ca şi celălalt, că totul este relativ. Pe de altă parte, atunci când în contextele universitare precum şi în alte domenii se vorbește despre adevăr, se ajunge adesea într-o atitudine raţionalistă, conform căreia poate fi considerat adevărat numai ceea ce putem măsura, experimenta, atinge, ca şi cum viaţa ar fi redusă numai la materie şi la ceea ce este vizibil. În ambele cazuri granițele sunt restrânse.

Pe primul versant, avem oboseala spiritului, care ne încredinţează certitudinii permanente şi absenţei de pasiune, ca şi cum ar fi inutil să se caute un sens într-o realitate care rămâne incomprehensibilă. Acest sentiment reiese adesea în unele personaje din operele lui Franz Kafka, care a descris condiția tragică şi chinuitoare a omului din secolul al XX-lea. Într-un dialog între două personaje din relatarea sa, găsim această afirmație: „Cred că dumneavoastră nu vă ocupați de adevăr numai pentru că este prea obositor” (Racconti, Milano 1990, 38). A căuta adevărul este obositor, pentru că ne constrânge să ieşim din noi înșine, să riscăm, să ne punem întrebări. Şi apoi, ne fascinează mai mult, în oboseala spiritului, o viaţă superficială care nu-şi pune prea multe întrebări; aşa cum în acelaşi mod ne atrage mai mult o credinţă „ușoară”, lejeră, confortabilă, care niciodată nu pune nimic în discuție.

În schimb, pe al doilea versant, avem raţionalismul fără suflet, în care riscăm fiecare să cădem din nou, condiționați de cultura tehnocratică ce ne duce la asta. Atunci când se reduce omul numai la materie, atunci când realitatea este constrânsă între limitele a ceea ce este vizibil; atunci când rațiunea este numai cea matematică, atunci când rațiunea este aceea „din laborator”, atunci dispare uimirea – şi atunci când lipsește uimirea nu se poate gândi; uimirea este începutul filozofiei, este începutul gândirii –, dispare acea minunare interioară care ne determină să căutăm mai departe, să privim cerul, să scormonim în adevărul ascuns care înfruntă întrebările fundamentale: pentru ce trăiesc? Ce sens are viaţa mea? Care este scopul ultim şi ultima destinație a acestei călătorii? Se întreba Romano Guardini: „Pentru ce omul, în pofida întregului progres, este atât de necunoscut pentru sine însuși şi devine astfel tot mai mult? Pentru că a pierdut cheia pentru a înţelege esența omului. Legea adevărului nostru spune că omul se recunoaște numai pornind de sus, de deasupra lui, de la Dumnezeu, pentru că el îşi trage existenţa numai din El” (Preghiera e verità, Brescia 1973, 56).

Dragi profesori, împotriva oboselii spiritului şi a raţionalismului fără suflet, să învățăm şi noi să ne rugăm ca Iaebeţ: „Doamne, măreşte teritoriile noastre!”. Să cerem ca Dumnezeu să binecuvânteze munca noastră, în slujba unei culturi capabile să înfrunte provocările de astăzi. Duhul Sfânt pe care l-am primit în dar ne împinge să căutăm, să deschidem spațiile gândirii noastre şi ale acțiunii noastre, până la a ne conduce la tot adevărul (cf. In 16,13). Avem conştiinţa – aşa cum ne-a spus rectorul la început – „că încă nu ştim totul”, dar, în acelaşi timp, tocmai această limită trebuie să vă împingă înainte, să vă ajute să mențineți aprinsă flacăra cercetării şi să rămâneți o fereastră deschisă spre lumea de astăzi.

Şi, în această privință, vreau să vă spun sincer: mulţumesc! Mulţumesc pentru că, lărgind granițele, v-aţi făcut spațiu primitor pentru toţi refugiații care sunt constrânși să fugă din țările lor, printre mii de nesiguranțe, greutăţi enorme şi suferințe uneori atroce. Mulţumesc. Am văzut puţin mai devreme, în materialul video, o mărturie foarte emoționantă. Şi în timp ce unii invocă întărirea granițelor, voi, ca o comunitate universitară, granițele le-aţi lărgit. Mulţumesc. Aţi deschis brațele pentru a primi aceste persoane marcate de durere, pentru a le ajuta să studieze şi să crească. Mulţumesc.

Este nevoie de asta: o cultură care lărgește granițele, care nu este „sectară” – şi voi nu sunteți sectari, mulţumesc! – nici nu se pune mai presus de ceilalți ci, dimpotrivă, stă în aluatul lumii ducând înăuntrul ei o drojdie bună, care contribuie la binele omenirii. Această misiune, această „speranţă mai mare”, este încredinţată vouă!

Un teolog din această ţară, fiu şi profesor al acestei Universități, a afirmat: „Noi suntem tufișul arzând care îi permite lui Dumnezeu să se manifeste” (A. Gesché, Dio per pensare. Il Cristo, Cinisello Balsamo 2003, 276). Păstrați aprinsă flacăra acestui foc; lărgiţi granițele! Fiți neliniștiți, vă rog, cu neliniștea vieţii, fiți căutători ai adevărului şi nu stingeţi niciodată pasiunea, pentru a nu ceda în faţa lenei gândirii, care este o boală foarte urâtă. Fiți protagoniști în a genera o cultură a incluziunii, a compasiunii, a atenției faţă de cei mai slabi şi faţă de marile provocări în lumea în care trăim.

Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu