Cuvintele Sfântului Părinte după mărturii 

Aş vrea să reiau ceea ce aţi spus dumneavoastră despre drama migrației. Să nu uităm un refren care în Biblie, în Vechiul Testament, revine, revine, revine: văduva, orfanul şi străinul.

A avea compasiune – spune Domnul, deja în Vechiul Testament – despre cei abandonați. În acel timp văduvele erau abandonate, precum şi orfanii şi tot aşa străinii, migranţii. Migranţii fac parte din interiorul revelației. Multe mulțumiri poporului şi guvernului luxemburghez pentru ceea ce fac pentru migranţi, mulţumesc!

***

Alteță regală,

Domnule cardinal şi fraţi episcopi,

Dragi surori, dragi fraţi!

Sunt foarte bucuros să fiu aici cu voi, în această catedrală magnifică. Sunt recunoscător marelui duce şi celor din familia sa pentru prezența lor; şi îi mulţumesc cardinalului Jean-Claude Hollerich pentru cuvintele respectuoase, precum şi lui Diogo, Christine şi sora Maria Perpetua pentru mărturii.

Întâlnirea noastră are loc concomitent cu un important Jubileu marian, cu care Biserica luxemburgheză aminteşte patru secole de devoțiune către Maria mângâietoarea mâhniţilor, patroana țării. Cu acest titlu este în ton tema pe care aţi ales-o pentru această vizită: „Pentru a sluji”. De fapt, a mângâia şi a sluji sunt două aspecte fundamentale ale iubirii pe care Isus ni le-a dăruit, pe care ni le-a încredințat ca misiune (cf. In 13,13-17) şi pe care ni le-a indicat ca singură cale a bucuriei depline (cf. Fap 20,35). Pentru aceasta, imediat, în rugăciunea de deschidere a Anului marian, vom cere Mamei lui Dumnezeu să ne ajute să fim „misionari, gata să mărturisim bucuria Evangheliei”, conformând inima noastră cu a sa „pentru a ne pune în slujba fraților noştri”. Așadar putem să ne oprim pentru a reflecta tocmai asupra acestor trei cuvinte: slujire, misiune şi bucurie.

Înainte de toate slujirea. Puţin mai înainte a fost spus că Biserica luxemburgheză vrea să fie „Biserică a lui Isus Cristos, care nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji” (cf. Mt 20,28; Mc 10,45). Şi a fost amintită şi imaginea sfântului Francisc care îl îmbrățișează pe lepros şi îi îngrijește rănile. Eu, despre slujire, aş vrea să vă recomand un aspect foarte urgent astăzi: cel al primirii. Fac asta aici, între voi, în mod deosebit, pentru că ţara voastră are şi menține vie, în acest domeniu, o tradiție seculară, aşa cum ne-a amintit sora Maria Perpetua, şi aşa cum a reieșit de mai multe ori, şi în celelalte mărturii, în strigătul: „todos, todos, todos!”, „toţi, toţi, toţi!”, repetat în diferite ocazii. Da, spiritul Evangheliei este spirit de primire, de deschidere la toţi, şi nu admite niciun tip de excludere (cf. Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 47). Vă încurajez, așadar, să rămâneți fideli faţă de această moștenire a voastră, faţă de această bogăţie pe care voi o aveți, continuând să faceţi din ţara voastră o casă prietenă pentru oricine ar bate la ușa voastră cerând ajutor şi ospitalitate.

Este o datorie de dreptate mai înainte de a fi o datorie de caritate, aşa cum spunea deja sfântul Ioan Paul al II-lea atunci când amintea rădăcinile creştine ale culturii europene. El îi încuraja tocmai pe tinerii luxemburghezi să traseze drumul pentru „o Europă nu numai a mărfurilor şi a bunurilor, ci a valorilor, a oamenilor şi a inimilor”, în care Evanghelia să fie împărtăşită „în cuvântul vestirii şi în semnele iubirii” (Discurs adresat tinerilor din Marele Ducat de Luxemburg, 16 mai 1985, 4), ambele lucruri. Subliniez asta pentru că este important: o Europă, şi o lume, în care Evanghelia să fie împărtăşită în cuvântul vestirii unit cu semnele iubirii.

Şi asta ne duce la a doua temă: misiunea. Cardinalul arhiepiscop, puţin mai înainte, a vorbit despre o „evoluție a Bisericii luxemburgheze într-o societate secularizată”. Mi-a plăcut această expresie: Biserica, într-o societate secularizată, evoluează, se maturează, crește. Nu se concentrează asupra sieși, tristă, resemnată, descurajată, nu; acceptă mai degrabă provocarea, în fidelitate faţă de valorile de totdeauna, de a redescoperi şi a revaloriza în mod nou căile de evanghelizare, trecând tot mai mult de la o simplă apropiere de grijă pastorală la cea de vestire misionară – şi este nevoie de curaj. Şi pentru a face asta este pregătită să evolueze: de exemplu – aşa cum ne-a amintit Christine – în împărtăşirea de responsabilități şi slujiri, mergând împreună ca o comunitate care vesteşte şi făcând din sinodalitate un „mod durabil de a se relaționa” între membrii săi.

Şi ne-au arătat o imagine foarte frumoasă a valorii acestei creșteri tinerii prieteni care au interpretat, puţin mai înainte, câteva scene din muzicalul Laudato si’. Bravi, au făcut bine! Mulţumesc pentru darul pe care ni l-aţi oferit! Munca voastră, rod al unui efort comunitar care a implicat pe mulţi în arhidieceză, este pentru noi toţi un semn dublu profetic! În primul rând, ne aminteşte responsabilitățile noastre faţă de „casa comună”, ai cărei păzitori şi nu despoţi suntem. Însă apoi ne face să reflectăm şi asupra modului în care această misiune, trăită împreună, constituie în sine un minunat instrument coral pentru a spune tuturor frumusețea Evangheliei. Şi acest lucru este important, este important pentru noi toţi: de fapt, ceea ce împinge la misiune nu este nevoia de „a face număr”, de a face „prozelitism”, ci dorința de a face cunoscut la cât mai mulţi fraţi şi surori posibili bucuria întâlnirii cu Cristos. Şi aici aş vrea să amintesc o expresie frumoasă a lui Benedict al XVI-lea: „Biserica nu crește prin prozelitism, ci prin atracție”.

Iată așadar, dincolo de dificultăți, dinamismul viu al Duhului Sfânt care acţionează în noi! Iubirea ne determină să vestim Evanghelia deschizându-ne la ceilalți şi provocarea vestirii ne face să creștem ca o comunitate, ajutându-ne să învingem frica de a întreprinde căi noi şi determinându-ne să primim cu recunoștință aportul tuturor. Este o dinamică frumoasă, sănătoasă, bucuroasă, care ne va face bine s-o cultivăm în noi şi în jurul nostru.

Şi astfel ajungem la al treilea cuvânt: bucuria. Diogo, vorbind despre experienţa Zilei Mondiale a Tineretului, amintea fericirea simţită în ajunul sărbătorii, așteptând, împreună cu cei de vârsta sa de orice proveniență şi națiune, momentul întâlnirii noastre, precum şi emoția de a se trezi, în dimineața următoare, înconjurat de atâția prieteni; de asemenea, entuziasmul simţit în timpul pregătirii făcute împreună în Portugalia şi bucuria, după un an, reunindu-se cu ceilalți aici în Luxemburg. Vedeți? Credinţa noastră este aşa: este bucuroasă, „dansantă”, pentru că ne spune că suntem fii ai unui Dumnezeu prieten al omului, care ne vrea fericiți şi uniţi, şi că nu este mulțumit de nimic mai mult decât de mântuirea noastră (cf. Lc 15,4-32; Sf. Grigore cel Mare, Omilii despre Evanghelii, 34,3). Şi cu privire la asta, vă rog: Bisericii îi fac rău acei creştini triști, plictisiți, cu faţă lungă. Nu, aceştia nu sunt creştini. Vă rog, să aveți bucuria Evangheliei: asta ne face să credem şi să creștem mult.

În această privință, aş vrea să închei amintind o altă tradiție frumoasă a țării voastre, despre care mi-au vorbit: procesiunea de primăvară – Springprozession –, care la Rusalii se desfășoară la Echternach, ca amintire a operei misionare neobosite a sfântului Willibrord, evanghelizator al acestor ținuturi. Întregul oraș se revarsă dansând pe străzi şi prin piețe, împreună cu atâția pelerini şi vizitatori care vin, şi procesiunea devine un dans foarte mare, unic. Ne amintim că regele David dansa în faţa Domnului şi aceasta este o exprimare de fidelitate. Mari şi mici, toţi dansează împreună spre catedrală – anul acesta chiar sub ploaie, am aflat –, mărturisind cu entuziasm, în amintirea sfântului păstor, cât de frumos este a merge împreună şi a ne întâlni cu toții fraţi în jurul mesei Domnului nostru. Şi aici, numai un cuvinţel: vă rog, nu pierdeți capacitatea de iertare. Știți că toţi trebuie să iertăm, dar știți de ce? Pentru că toţi am fost iertați şi toţi avem nevoie de iertare.

Dragi surori, dragi fraţi, este frumoasă misiunea pe care Domnul ne-o încredinţează: a mângâia şi a sluji, după exemplul şi cu ajutorul Mariei. Vă mulţumesc vouă, consacrați şi consacrate, pentru munca pe care o faceţi, seminariști, preoţi, toţi; precum şi pentru ajutorul generos pe care aţi voit să-l împărtășiți cu cei nevoiași. Unde este un nevoiaș este Cristos. Vă binecuvântez şi mă rog pentru voi. Şi voi, vă rog, rugaţi-vă pentru mine. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu