Maiestăţile Voastre,

Domnule prim ministru,

Fraţi episcopi,

Stimate autorități,

Doamnelor şi domnilor!

Mulţumesc Maiestăţii Voastre pentru primirea cordială şi pentru mesajul respectuos de salut. Sunt foarte bucuros să vizitez Belgia. Când ne gândim la această ţară, evocăm în acelaşi timp ceva mic şi mare, o ţară occidentală şi în acelaşi timp centrală, ca şi cum ar fi inima pulsantă a unui organism uriaș.

De fapt, proporțiile şi ordinea mărimilor înșeală. Belgia nu este un stat foarte extins, dar istoria sa specială a făcut în aşa fel încât, imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, popoarele europene, obosite şi epuizate, începând un drum serios de pacificare, colaborare şi integrare, au privit la Belgia ca sediu natural al principalelor instituții europene. Datorită faptului că este pe linia de falie între lumea germanică şi lumea latină, învecinată cu Franţa şi Germania, care întrupaseră mai mult antitezele naţionaliste de la baza conflictului, ea a apărut ca loc ideal, aproape o sinteză a Europei, de la care să repornească pentru reconstrucţia sa, fizică, morală şi spirituală.

S-ar spune că Belgia este o punte: între continent şi insulele britanice, între zona de matrice germanică şi cea francofonă, între sudul şi nordul Europei. O punte, pentru a permite înțelegerii să se răspândească şi să facă să se retragă conflictele. O punte unde fiecare, cu limba sa, mentalitatea sa şi convingerile sale, îl întâlnește pe celălalt şi alege cuvântul, dialogul, împărtăşirea cu mijloace pentru a se relaționa. Un loc unde se învaţă să se facă din propria identitate nu un idol sau o barieră, ci un spațiu ospitalier de la care să se plece şi la care să se întoarcă, unde să se promoveze interschimburi valabile şi să se caute împreună noi echilibre, să se construiască noi sinteze. Belgia este o punte care favorizează comerţurile, pune în comunicare şi face să dialogheze civilizațiile. Așadar o punte indispensabilă pentru a construi pacea şi a respinge războiul.

Așadar se înţelege bine cât este de mare mica Belgie! Se înţelege cum Europa are nevoie de ea pentru a-şi aminti sieși istoria sa, făcută din popoare şi culturi, din catedrale şi universități, din cuceriri ale geniului uman, dar şi din atâtea războaie şi dintr-o voinţă de dominare care a devenit uneori colonialism şi exploatare.

Europa are nevoie de Belgia pentru a duce înainte drumul de pace şi de fraternitate între popoarele care o compun. Această ţară aminteşte tuturor celorlalte că, atunci când – pe baza celor mai variate şi nesustenabile scuze – se începe să nu se mai respecte granițe şi tratate şi se lasă armelor dreptul de a crea dreptul, răsturnându-l pe cel în vigoare, se descoperă vasul Pandorei şi toate vânturile încep să sufle violente, zguduind casa şi ameninţând s-o distrugă. În acest moment istoric cred că Belgia are un rol foarte important. Suntem aproape de un război aproape mondial.

De fapt, înțelegerea şi pacea nu sunt o cucerire care se obține o dată pentru totdeauna, ci o îndatorire şi o misiune – înțelegerea şi pacea sunt o îndatorire şi o misiune –, o misiune neîncetată de cultivat, de îngrijit cu tenacitate şi răbdare. De fapt, ființa umană, atunci când încetează să-şi amintească de trecut şi să se lase instruită de el, posedă o capacitate descumpănitoare de a cădea din nou chiar şi după ce se ridicase în sfârşit, uitând suferinţele şi costurile înspăimântătoare plătite de generațiile precedente. În asta amintirea nu funcționează, este curios, sunt alte forțe, fie în societate fie în persoane, care ne fac să cădem tot în aceleaşi lucruri.

În acest sens Belgia este deosebit de prețioasă pentru amintirea continentului european. De fapt, ea pune la dispoziție argumente incontestabile pentru a dezvolta o acțiune culturală, socială şi politică statornică şi promptă, curajoasă şi în acelaşi timp prudentă, care să excludă un viitor în care din nou ideea şi practica războiului să devină o opțiunea care poate fi parcursă, cu consecințe catastrofale.

Istoria, magistra vitae prea des neascultată, din Belgia cheamă Europa să reia drumul său, să regăsească adevărata sa faţă, să investească din nou asupra viitorului deschizându-se la viaţă, la speranţă, pentru a înfrânge iarna demografică şi infernul războiului! Sunt două calamități în acest moment. Infernul războiului, îl vedem, care se poate transforma într-un război mondial. Şi iarna demografică; pentru aceasta trebuie să fim practici: să facem copii, să facem copii!

Biserica catolică vrea să fie o prezență care, mărturisind propria credinţă în Cristos Înviat, oferă persoanelor, familiilor, societăților şi națiunilor o speranţă veche şi mereu nouă; o prezență care ajută pe toţi să înfrunte provocările şi încercările, fără entuziasme ușoare şi fără pesimisme întunecate, ci cu certitudinea că ființa umană, iubită de Dumnezeu, are o vocație veșnică de pace şi de bine şi nu este destinată la destrămare şi la nimic.

Ţinând privirea îndreptată spre Isus, Biserica se recunoaște mereu ca discipola, care cu teamă şi cutremur îl urmează pe Învățătorul său, știind că este sfântă deoarece este constituită de El şi în acelaşi timp este fragilă – sfântă şi păcătoasă – şi greşitoare în membrii săi, niciodată adecvată complet misiunii încredințate ei care întotdeauna o depășește.

Ea anunță o Veste care poate umple inimile de bucurie şi, cu operele de caritate şi nenumăratele mărturii de iubire faţă de aproapele, încearcă să ofere semne concrete şi dovezi ale iubirii care o mișcă. Totuşi, ea trăieşte în concretețea culturilor şi a mentalităţilor dintr-o epocă determinată, pe care contribuie s-o plăsmuiască sau pe care în vreun mod uneori o îndură; şi nu întotdeauna înţelege şi trăieşte mesajul evanghelic în puritatea şi totalitatea sa. Biserica este sfântă şi păcătoasă.

În această coexistență perenă între sfințenie şi păcat, de lumină şi umbră, Biserica trăieşte, cu rezultate adesea de mare generozitate şi dedicare splendidă, în uneori din păcate cu apariţia de contra-mărturii dureroase. Mă gândesc la evenimentele dramatice ale abuzurilor asupra minorilor – la care s-au referit regele şi primul ministru –, o plagă pe care Biserica o înfruntă cu hotărâre şi fermitate, ascultând şi însoțind persoanele rănite şi realizând în toată lumea un program capilar de prevenţie.

Fraților şi surorilor, aceasta este rușinea! Rușinea pe care astăzi noi toţi trebuie s-o luăm în mână şi să cerem iertare şi să rezolvăm problema: rușinea abuzurilor, a abuzurilor asupra minorilor. Noi ne gândim la timpul sfinților Prunci Nevinovați şi spunem: „Oh, ce tragedie, ce a făcut regele Irod!”, dar astăzi în Biserică există acest delict; Biserica trebuie să se ruşineze şi să ceară iertare şi să încerce să rezolve această situaţie cu umilinţa creştină. Şi să pună toate condițiile pentru ca asta să nu se mai întâmple. Cineva îmi spune: „Sanctitate, gândiți-vă că, după statistici, marea majoritate a abuzurilor au loc în familie sau în cartier sau în lumea sportului, în școală”. Unul singur este suficient pentru a ne ruşina! În Biserică trebuie să cerem iertare pentru asta; ceilalți să ceară iertare pentru partea lor. Aceasta este rușinea noastră şi umilirea noastră.

Am fost întristat – în această privință – de un alt fenomen: „adopţiile forțate”, petrecute şi aici în Belgia între anii ’50 şi ’70 din secolul trecut. În acele istorii spinoase s-a amestecat rodul amar al unui delict şi al unei crime cu ceea ce era din păcate rezultatul unei mentalități răspândite în toate păturile societății, aşa încât aceia care acţionau pe baza ei considerau în conștiință că fac binele, fie al copilului fie al mamei. Adesea familia şi alți actori sociali, inclusiv Biserica, au crezut că pentru a elimina stigmatul negativ, care din păcate în acele timpuri o lovea pe mama necăsătorită, era de preferat pentru binele amândurora, mamă şi copil, ca acesta din urmă să fie adoptat. Au exista şi cazuri în care unor femei nu le-a fost dată posibilitatea de a alege dacă să țină copilul sau să-l dea în adopție. Şi asta se întâmplă astăzi în unele culturi, în unele țări.

Ca succesor al apostolului Petru îl rog pe Domnul, pentru ca Biserica să găsească mereu în sine forţa pentru a face claritate şi pentru a nu se uniformiza la cultura dominantă, chiar şi atunci când această cultură ar utiliza – manipulându-le – valori care derivă din Evanghelie, pentru a scoate din ele concluzii necuvenite, cu rezultatul lor apăsător de suferințe şi de excludere.

Mă rog pentru ca responsabilii națiunilor, privind la Belgia şi la istoria sa, să ştie să scoată de acolo învățătură şi în acest mod să scutească popoarele lor de nenorociri fără sfârşit şi dolii fără număr. Mă rog pentru ca guvernanţii să ştie să îndepărteze hazardul, neruşinarea şi absurditatea războiului. Mă rog pentru ca să se teamă de judecata conștiinței, a istoriei şi a lui Dumnezeu, şi să convertească privirea şi inimile, punând mereu pe primul loc binele comun. În acest moment în care economia s-a dezvoltat aşa de mult, aş vrea să subliniez că în unele țări investiţiile care dau mai multe profituri sunt fabricile de arme.

Maiestate, doamnelor şi domnilor, motoul acestei vizite în ţara voastră este „En route, avec Espérance”. Mă face să reflectez la faptul că Espérance este scris cu majusculă: îmi spune că speranţa nu este un lucru, care în timpul drumului se poartă în rucsac; nu, speranţa este un dar al lui Dumnezeu, probabil este virtutea cea mai umilă – spunea scriitorul – ci este aceea care nu eșuează niciodată, nu înșeală niciodată. Speranţa este un dar al lui Dumnezeu şi se poartă în inimă! Şi atunci vrea să las această urare vouă şi tuturor bărbaților şi femeilor care trăiesc în Belgia: să puteți cere şi primi mereu acest dar de la Duhul Sfânt, speranţa, pentru a merge împreună cu Speranţa pe drumul vieţii şi al istoriei. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu