Piaţa Mestská športová hala (Prešov) Marţi, 14 septembrie 2021 „Noi – declară sfântul Paul – îl vestim pe Cristos răstignit […], puterea lui Dumnezeu şi înțelepciunea lui Dumnezeu”. Pe de altă parte, apostolul nu ascunde că, în ochii înţelepciunii umane, crucea reprezintă cu totul altceva: este „scandal”, „nebunie” (1Cor 1,23-24). Crucea era instrument de moarte, […]

Piaţa Mestská športová hala (Prešov)

Marţi, 14 septembrie 2021

„Noi – declară sfântul Paul – îl vestim pe Cristos răstignit […], puterea lui Dumnezeu şi înțelepciunea lui Dumnezeu”. Pe de altă parte, apostolul nu ascunde că, în ochii înţelepciunii umane, crucea reprezintă cu totul altceva: este „scandal”, „nebunie” (1Cor 1,23-24). Crucea era instrument de moarte, şi totuşi de acolo a venit viaţa. Era ceea ce nimeni nu voia să privească, şi totuşi ne-a revelat frumusețea iubirii lui Dumnezeu. Pentru aceasta sfântul popor al lui Dumnezeu o venerează şi liturgia o celebrează în sărbătoarea de astăzi. Evanghelia sfântului Ioan ne ia de mână şi ne ajută să intrăm în acest mister. De fapt, evanghelistul stătea chiar acolo, sub cruce. Îl contemplă pe Isus, deja mort, pironit pe lemn, şi scrie: „Cel care a văzut a dat mărturie” (In 19,35). Sfântul Ioan vede şi dă mărturie.

Înainte de toate este a vedea. Dar ce anume a văzut Ioan sub cruce? Cu siguranță ceea ce au văzut ceilalți: Isus, nevinovat şi bun, moarte în mod brutal între doi răufăcători. Una din multele nedreptăți, una din multele jertfe sângeroase care nu schimbă istoria, altă demonstrație că desfășurarea evenimentelor în lume nu se schimbă: cei buni sunt eliminaţi şi cei răi înving şi prosperă. În ochii lumii crucea este un faliment. Şi riscăm şi noi să ne oprim la această primă privire, superficială, să nu acceptăm logica crucii; să nu acceptăm ca Dumnezeu să ne mântuiască lăsând să se dezlănțuie asupra sa răul lumii. Să nu-l acceptăm, decât prin cuvinte, pe Dumnezeul slab şi răstignit şi să visăm un dumnezeu puternic şi triumfător. Este o mare ispită. De câte ori aspirăm la un creștinism de învingători, la un creștinism triumfalist, care să aibă relevanță şi importanță, care să primească glorie şi onoare. Însă un creștinism fără cruce este lumesc şi devine steril.

În schimb, sfântul Ioan a văzut în cruce lucrarea lui Dumnezeu. A recunoscut în Cristos răstignit gloria lui Dumnezeu. A văzut că El, în pofida aparenţelor, nu este un perdant, ci este Dumnezeu care de bunăvoie se oferă pentru fiecare om. Pentru ce a făcut asta? Ar fi putut să-şi cruţe viaţa, ar fi putut să stea la distanță de istoria noastră mai mizerabilă şi crudă. În schimb a voit să intre înăuntru, să se scufunde în ea. Pentru aceasta a ales calea mai dificilă: crucea. Pentru că nu trebuie să fie pe pământ nicio persoană atât de disperată încât să nu-l poată întâlni, chiar şi acolo, în angoasă, în întuneric, în abandonare, în scandalul propriei mizerii şi al propriilor greșeli. Chiar acolo, unde se crede că Dumnezeu nu poate să fie, Dumnezeu a ajuns. Pentru a mântui pe oricine este disperat a voit să atingă disperarea, pentru a-şi însuși descurajarea noastră cea mai amară a strigat pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27,46; Ps 22,1). Un strigăt care mântuiește. Mântuiește pentru că Dumnezeu şi-a însușit chiar şi abandonarea noastră. Şi noi, acum, cu El, nu mai suntem singuri, niciodată.

Cum putem învăța să vedem gloria în cruce? Unii sfinţi au învățat că crucea este ca o carte pe care, pentru a o cunoaște, trebuie deschisă şi citită. Nu este suficient a cumpăra o carte, a o răsfoi şi a o pune frumos în casă. Acelaşi lucru este valabil pentru cruce: este pictată sau sculptată în fiecare colț din bisericile noastre. Nu se pot număra crucifixele: la gât, în casă, în mașină, în buzunar. Dar nu foloseşte dacă nu ne oprim să-l privim pe Răstignit şi nu-i deschidem inima, dacă nu ne lăsăm uimiți de rănile sale deschise pentru noi, dacă inima nu se umflă de emoție şi nu plângem în faţa Dumnezeului rănit de iubire pentru noi. Dacă nu facem aşa, crucea rămâne o carte necitită, a cărui titlul şi autor se cunosc bine, dar care nu are incidență în viaţă. Să nu reducem crucea la un obiect de devoțiune, cu atât mai puţin la un simbol politic, la un semn de relevanță religioasă şi socială.

Din contemplarea Răstignitului izvorăște al doilea pas: a da mărturie. Dacă ne cufundăm privirea în Isus, faţa sa începe să se reflecteze pe faţa noastră: trăsăturile sale devin ale noastre, iubirea lui Cristos ne cucerește şi ne transformă. Mă gândesc la martirii care au mărturisit în această națiune iubirea lui Cristos în timpuri foarte dificile, când totul sfătuia să se tacă, să se pună la adăpost, să nu mărturisească credinţa. Însă nu puteau, nu puteau să nu dea mărturie. Câte persoane generoase au pătimit şi au murit aici în Slovacia din cauza numelui lui Isus! O mărturie făcută din iubire faţă de Cel pe care l-au contemplat îndelung. Până acolo încât să se asemene cu El, şi în moarte.

Dar mă gândesc şi la timpurile noastre, în care nu lipsesc ocazii pentru a da mărturie. Aici, mulțumire fie lui Dumnezeu, nu există cei care-i persecută pe creştini ca în prea multe alte părţi ale lumii. Însă mărturia poate să fie infirmată de mondenitate şi de mediocritate. În schimb, crucea cere o mărturie limpede. Deoarece crucea nu vrea să fie un drapel de ridicat, ci izvorul curat al unui mod nou de a trăit. Care? Cel al Evangheliei, cel al Fericirilor. Martorul care are crucea în inimă şi nu numai la gât nu vede pe nimeni ca dușman, ci pe toţi ca fraţi şi surori pentru care Isus şi-a dat viaţa. Martorul crucii nu aminteşte greșelile din trecut şi nu se plânge de prezent. Martorul crucii nu foloseşte căile înşelării şi ale puterii lumești: nu vrea să se impună pe sine însuși şi pe ai săi, ci să-şi dea viaţa pentru alţii. Nu caută propriile avantaje pentru a se arăta după aceea evlavios: aceasta ar fi o religie a duplicităţii, nu mărturia lui Dumnezeu răstignit. Martorul crucii urmărește o singură strategie, cea a Învățătorului: iubirea umilă. Nu aşteaptă triumfuri aici pe pământ, deoarece ştie că iubirea lui Cristos este rodnică în cotidianitate şi face noi toate lucruri dinăuntru, ca sămânța căzută în pământ, care moare şi produce rod.

Iubiți fraţi şi surori, aţi văzut martori. Păstrați amintirea dragă a persoanelor care v-au alăptat şi v-au crescut în credinţă. Persoane umile şi simple. Care şi-au dat viaţa iubind până la sfârşit. Ei sunt eroii noştri, eroii cotidianităţii, şi viețile lor schimbă istoria. Martorii generează alți martori, pentru că sunt donatori de viaţă. Aşa se răspândește credinţa: nu cu puterea lumii, ci cu înțelepciunea crucii; nu cu structurile, ci cu mărturia. Şi astăzi Domnul, din tăcerea vibrantă a crucii, ne întreabă pe toţi, te întreabă pe tine, pe tine, pe tine, pe mine: „Vrei să fii martorul meu?”.

Cu Ioan, pe Calvar, era Sfânta Născătoare de Dumnezeu. Nimeni ca ea n-a văzut deschisă cartea crucii şi n-a mărturisit-o prin iubirea umilă. Prin mijlocirea sa, să cerem harul de a converti privirea inimii la Răstignit. Atunci credinţa noastră va putea înflori în plinătate, atunci se vor coace roadele mărturiei noastre.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu