Domnule preşedinte,

Domnule secretar general al Națiunilor Unite,

Stimați conducători de stat şi de guvern

Doamnelor şi domnilor!

Din păcate nu pot să fiu împreună cu voi, aşa cum aş fi dorit, dar sunt cu voi pentru că ora este urgentă. Sunt cu voi pentru că, acum ca oricând, viitorul tuturor depinde de prezentul pe care-l alegem. Sunt cu voi pentru că devastarea creației este o ofensă adusă lui Dumnezeu, un păcat nu numai personal ci structural care se revarsă asupra fiinţei umane, mai ales asupra celor mai slabi, un pericol grav care amenință pe fiecare şi care riscă să dezlănțuie un conflict între generații. Sunt cu voi pentru că schimbarea climatică este „o problemă socială globală care este intim legată cu demnitatea vieţii umane” (Exortaţia apostolică Laudate Deum, 3). Sunt cu voi pentru a pune întrebarea la care suntem chemaţi să răspundem acum: lucrăm pentru o cultură a vieţii sau a morții? Vă cer, în mod mâhnit: să alegem viaţa, să alegem viitorul! Să ascultăm geamătul pământului, să dăm ascultare strigătului săracilor, să ne aplecăm urechea la speranțele tinerilor şi la visele copiilor! Avem o responsabilitate mare: să garantăm ca viitorul lor să nu fie negat.

Este clar că schimbările climatice actuale derivă din supraîncălzirea planetei, cauzată îndeosebi de creșterea gazelor cu efect de seră în atmosferă, provocată la rândul său de activitatea umană, care în ultimele decenii a devenit nesustenabilă pentru ecosistem. Ambiţia de a produce şi a poseda s-a transformat în obsesie şi a ajuns într-o lăcomie fără limite, care a făcut din ambient obiectul unei exploatări neînfrânate. Clima înnebunită sună ca un avertisment de a opri acest delir de atotputernicie. Să recunoaștem din nou cu umilinţă şi curtaj limita noastră ca singură cale pentru a trăi în plinătate.

Ce anume împiedică acest parcurs? Diviziunile care există între noi. Dar o lume complet conectată, ca aceea de astăzi, nu poate să fie deconectată în cel care o conduce, cu negocierile internaționale care „nu pot înainta în manieră semnificativă din cauza poziţiilor țărilor care privilegiază propriile interese naţionale faţă de respectarea binelui comun global” (Scrisoarea enciclică Laudato si’, 169). Asistăm la poziții rigide dacă nu inflexibile, care tind să protejeze încasările proprii şi ale propriilor firme, uneori justificându-se pe baza a ceea ce a fost făcut de alţii în trecut, cu reculuri de responsabilitate. Dar misiunea la care suntem chemaţi astăzi nu este faţă de ieri, ci în privința zilei de mâine; a unei zile de mâine care, vrem sau nu vrem, ori va fi a tuturor ori nu va fi.

Impresionează, îndeosebi, tentativele de a descărca responsabilitățile peste atâția săraci şi peste numărul de nașteri. Sunt tabuuri care trebuie negate cu fermitate. Nu este vina săracilor, pentru că aproape jumătate din lume, mai lipsită, este responsabilă de numai 10% din emisiile poluante, în timp ce prăpastia între puținii înstăriţi şi mulții lipsiți nu a fost niciodată aşa de adâncă. Acestea sunt în realitate victimele a ceea ce se întâmplă: să ne gândim la populațiile indigene, la despădurire, la drama foamei, a nesiguranței hidrice şi alimentare, la fluxurile migratoare induse. Şi naşterile nu sunt o problemă, ci o resursă: nu sunt împotriva vieţii, ci pentru viaţă, în timp ce anumite modele ideologice şi utilitariste care sunt impuse cu mănuşi de catifea familiilor şi populațiilor reprezintă adevărate colonizări. Să nu fie penalizată dezvoltarea atâtor țări, deja apăsate de datorii economice oneroase; să se ia în considerare mai degrabă incidența câtorva naţiuni, responsabile de o datorie ecologică îngrijorătoare faţă de atâtea altele (cf. ivi, 51-52). Ar fi corect să se găsească modalități adecvate pentru a repune datoriile financiare care apasă asupra diferitelor popoare şi în lumina datoriei ecologice în ceea ce îi priveşte.

Doamnelor şi domnilor, îmi permit să mă adresez vouă, în numele casei comune în care locuim, ca unor fraţi şi surori, pentru a ne pune întrebarea: care este calea de ieșire? Aceea pe care o parcurgeți în aceste zile: calea ansamblului, multilateralismul. De fapt, „lumea devine atât de multipolară și, în același timp, atât de complexă încât este necesar un cadru diferit pentru o cooperare eficientă” (Laudate Deum, 42). Este îngrijorător în acest sens că încălzirea planetei este însoțită cu o răcire generală a multilateralismului, cu o neîncredere crescândă în comunitatea internațională, cu o pierdere a „conștiinței comune de a fi […] o familie de naţiuni” (Sf. Ioan Paul al II-lea, Discurs la Adunarea Generală a Națiunilor Unite pentru celebrarea a 50 de ani de la întemeiere, New York, 5 octombrie 1995, 14). Este esenţial de a reconstrui încrederea, fundament al multilateralismului.

Acest lucru este valabil pentru îngrijirea creației ca şi pentru pace: sunt tematicile cele mai urgente şi sunt legate între ele. Câte energii pierde omenirea în atâtea războaie aflate în desfăşurare, ca în Israel şi în Palestina, în Ucraina şi în multe regiuni din lume: conflicte care nu vor rezolva problemele, ci le vor mări! Câte resurse irosite în armamente, care distrug vieți şi ruinează casa comună! Relansez o propunere: „cu banii care se folosesc în arme şi în alte cheltuieli militare să constituim un Fond mondial pentru a elimina în sfârşit foamea” (Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 262; cf. Sf. Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 51) şi a realiza activități care să promoveze dezvoltarea sustenabilă a țărilor mai sărace, contrastând schimbarea climatică.

Este misiunea acestei generații să-şi plece urechea spre popoare, spre tineri şi spre copii pentru a pune bazele unui nou multilateralism. De ce să nu începem tocmai de la casa comună? Schimbările climatice semnalează necesitatea unei schimbări politice. Să ieşim din strâmtorile particularismelor şi naționalismelor, sunt scheme din trecut. Să îmbrățișăm o viziune alternativă, comună: ea va permite o convertire ecologică, pentru că „nu există schimbări durabile fără schimbări culturale” (Laudate Deum, 70). Asigur în aceasta angajarea şi sprijinul Bisericii catolice, activă îndeosebi în educația şi în sensibilizarea la participarea comună, precum şi în promovarea stilurilor de viaţă, pentru că responsabilitatea este a tuturor şi cea a fiecăruia este fundamentală.

Surorilor şi fraţilor, este esențială o schimbare a ritmului care să nu fie o parțială modificare a rutei, ci un mod nou de a înainta împreună. Dacă pe drumul luptei împotriva schimbării climatice, care s-a deschis la Rio de Janeiro în 1992, Acordul de la Paris a marcat „un nou început” (ivi, 47), acum trebuie relansat drumul. Trebuie dat un semn de speranţă concret. Această COP să fie un punct de cotitură: să manifeste o voinţă politică clară şi tangibilă, care să ducă la o accelerare hotărâtă a tranziţiei ecologice, prin forme care să aibă trei caracteristici: să fie „eficiente, obligatorii şi ușor de monitorizat” (ivi, 59). Şi să aibă realizare în patru domenii: eficiența energetică; sursele renovabile; eliminarea combustibililor fosili; educaţia la stiluri de viaţă mai puţin dependente de aceştia din urmă.

Vă rog: să mergem înainte, să nu ne întoarcem înapoi. Este cunoscut că diferite acorduri şi angajamente asumate „au avut un nivel scăzut de punere în aplicare pentru că nu s-au stabilit mecanisme adecvate de control, de verificare periodică şi de sancţionare a încălcărilor” (Laudato si’, 167). Aici este vorba de a nu mai amâna, de a pune în aplicare, nu numai de a dori, binele copiilor voștri, al cetățenilor voștri, al țărilor voastre, al lumii noastre. Fiți voi artizanii unei politici care să dea răspunsuri concrete şi comune, demonstrând noblețea rolului pe care-l ocupați, demnitatea slujirii pe care o desfășurați. pentru că la asta foloseşte puterea, la slujire. Şi nu foloseşte la nimic a păstra astăzi o autoritate care mâine va fi amintită pentru incapacitatea sa de a interveni atunci când era urgent şi necesar (cf. ivi, 57). Istoria vă va fi recunoscătoare pentru asta. Precum şi societățile în care trăiți, în cadrul cărora există o diviziune nefastă în „suporteri”: între catastrofişti şi indiferenți, între ambientalişti radicali şi negaţionişti climatici… Este inutil a intra în grupări; în acest caz, ca şi în cauza păcii, asta nu duce la niciun remediu. Remediul este politica bună: dacă un exemplu de concretețe şi coeziune va veni de la vârf, va beneficia şi baza, acolo unde foarte mulţi, în special tineri, deja se angajează să promoveze îngrijirea casei comune.

Anul 2024 să marcheze cotitura. Aş vrea ca să fie de augur un episod petrecut în 1224. În acel an, Francisc de Assisi a compus Cântarea creaturilor. A făcut asta după o noapte petrecută cuprins de durerea fizică, de acum complet orb. După acea noapte de luptă, încurajat în suflet de o experienţă spirituală, a voit să-l laude pe Cel Preaînalt pentru acele creaturi pe care nu le mai vedea, dar pe care le simţea fraţi şi surori, pentru că erau descendenți din acelaşi Tată şi împărtășite cu ceilalți bărbați şi femei. Un inspirat sentiment de fraternitate l-a făcut astfel să transforme durerea în laudă şi truda în angajare. Puţin după aceea a adăugat o strofă în care îl lăuda pe Dumnezeu pentru cei care iartă, şi a făcut asta pentru a rezolva – cu succes! – o ceartă scandaloasă între puterea locului şi episcop. Şi eu, care port numele de Francisc, cu tonul mâhnit al unei rugăciuni aş vrea să vă spun: să lăsăm în urmă diviziunile şi să ne unim forţele! Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ieşim din noaptea războaielor şi a devastărilor ambientale pentru a transforma viitorul comun în zori de lumină. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu