Iubiți fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit! Îi mulţumesc părintelui da Silva Gonçalves pentru cuvintele de introducere; îl salut pe cardinalul Farrell, pe mons. Paglia şi pe mons. Bordeyne, împreună cu cei care au colaborat pentru această Întâlnire, şi pe voi toţi participanţii. Iniţiativa se desfăşoară în cadrul Anului „Familia Amoris laetitia”, […]

Iubiți fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!

Îi mulţumesc părintelui da Silva Gonçalves pentru cuvintele de introducere; îl salut pe cardinalul Farrell, pe mons. Paglia şi pe mons. Bordeyne, împreună cu cei care au colaborat pentru această Întâlnire, şi pe voi toţi participanţii. Iniţiativa se desfăşoară în cadrul Anului „Familia Amoris laetitia”, convocat pentru a stimula înțelegerea exortației apostolice şi a contribui la orientarea practicilor pastorale ale Bisericii, care vrea să fie tot mai mult şi mai bine sinodală şi misionară.

Amoris laetitia adună roadele celor două Adunări sinodale despre familie: cea extraordinară din 2014 şi cea ordinară din 2015. Roade formate în ascultarea poporului lui Dumnezeu, care este constituită în cea mai mare parte din familii, care sunt primul loc în care se trăieşte credinţa în Isus Cristos şi iubirea reciprocă.

De aceea, este bine ca teologia morală să se inspire din spiritualitatea bogată care germinează în familie. Familia este Biserica familială (cf. Lumen gentium, 11; Amoris laetitia, 67); în ea soţii şi copiii sunt chemaţi să coopereze în trăirea misterului lui Cristos, prin rugăciunea şi iubirea realizate în concretețea cotidianului şi a situațiilor, în îngrijirea reciprocă aptă să însoțească în aşa fel încât nimeni să nu fie exclus şi abandonat. „Să nu uităm că, prin sacramentul Căsătoriei, Isus este prezent în această barcă”, barca familiei[1].

Totuşi, familia este astăzi încercată mai mult ca oricând. Înainte de toate, de mult timp „familia trece printr-o criză  culturală profundă, ca şi toate comunitățile şi legăturile sociale” (Evangelii gaudium, 66). În afară de asta, atâtea familii suferă lipsa locului de muncă, a unei locuințe demne sau a unui teritoriu unde să trăiască în pace, într-o epocă de schimbări mari şi rapide. Aceste dificultăți au repercusiune asupra vieţii familiale, generează probleme relaționale. Există atâtea „situaţii dificile şi familii rănite” (Amoris laetitia, 79). Însăși posibilitatea de a constitui o familie astăzi este grea dificilă şi tinerii găsesc atâtea dificultăți de a se căsători şi de a avea copii. De fapt, schimbările epocale pe care le trăim provoacă teologia morală să adune provocările din timpul nostru şi să vorbească un limbaj care să fie comprehensibil interlocutorilor – nu numai „lucrătorilor” –; şi astfel să ajute la „depășirea adversităților şi contrastelor” şi să favorizeze „o nouă creativitate pentru a exprima în provocările actuale valorile care ne constituie ca popor în societăți şi în Biserică, popor al lui Dumnezeu”[2]. Subliniez: nouă creativitate.

În această privință, familia desfășoară astăzi un rol decisiv „în parcursurile de «convertire pastorală» a comunităţilor noastre şi de «transformare misionară a Bisericii»”. Pentru ca să se întâmple asta, este necesară o reflecţie teologică – „şi la nivel academic” – care să fie cu adevărat atentă „la rănile umanității”[3]. În acest sens este important ca Universitatea Gregoriana şi Institutul „Ioan Paul al II-lea”, împreună, au realizat acest eveniment, cu participarea de teologe şi teologi din patru continente. În el intervin şi se confruntă laici, clerici şi călugări, de diferite limbi şi culturi, într-un dialog între generații deschis şi tinerilor cercetători.

În această privință, aş vrea să amintesc în mod special exigența inter- şi trans-disciplinarităţii, deja în cadrul teologiei, în afară de cea între teologie, științe umane şi filozofie. Această metodă nu va putea decât să favorizeze aprofundarea reflecțiilor teologice despre căsătorie şi familie. Se va putea arăta legătura reciprocă între reflecția ecleziologică şi sacramentară şi riturile liturgice, între acestea şi practicile pastorale, între marile teme antropologice şi întrebările morale legate de alianța conjugală, de naștere şi de rețeaua complexă a relațiilor familiale. De fapt, diferitele abordări teologice nu trebuie alăturate sau juxtapuse, ci puse în dialog aşa încât să se instruiască reciproc, în manieră simfonică şi corală, în slujba unicului mare obiectiv, care se poate rezuma în această întrebare: cum pot familiile să mărturisească astăzi, în bucuria şi în trudele iubirii conjugale, filiale şi fraterne, vestea bună a Evangheliei lui Isus Cristos?

Biserica, în parcursul său sinodal, se construiește în ascultarea reciprocă între cei care compun poporul lui Dumnezeu. În acest caz, „cum ar fi fost posibil să se vorbească despre familie fără a interpela familiile, ascultând bucuriile lor şi speranțele lor, durerile lor şi neliniștile lor?”[4]. Tocmai pentru aceasta apare o exigență vie de dialog: desigur nu ca „simplă atitudine tactică”, ci ca „exigență intrinsecă pentru a trăi experienţa comunitară a bucuriei Adevărului şi pentru a aprofunda semnificaţia şi implicațiile sale practice” (Veritatis gaudium, 4c). Metoda dialogică ne cere să depășim o idee abstractă de adevăr, dezlipită de trăirea persoanelor, a culturilor, a religiilor. Adevărul Revelației se adresează în istorie – este istoric! – destinatarilor săi, care sunt chemaţi să-l realizeze în „carnea” mărturiei lor. Câtă bogăţie de bine există în viaţa atâtor familii, în toată lumea! Darul Evangheliei, în afară de Donator, presupune un destinatar care trebuie luat în serios, trebuie ascultat.

Căsătoria şi familia pot constitui un „kairos” pentru teologia morală, pentru a regândi categoriile interpretative ale experienţei morale în lumina a ceea ce se întâmplă în cadrul familial. Între teologie şi acțiune pastorală este necesar să se stabilească, mereu din nou, o circularitate virtuoasă. Practica pastorală nu poate să fie dedusă din principii teologice abstracte, aşa cum reflecția teologică nu se poate limita să reafirme practica. De câte ori căsătoria este prezentată mai mult „ca o povară de suportat toată viaţa” decât „ca un drum dinamic de creștere şi realizare” (Amoris laetitia, 37). Nu pentru asta morala evanghelică renunță să proclame darul lui Dumnezeu, din care provin misiunea şi dăruirea. Teologia are o funcţie critică, de înțelegere a credinţei, dar reflecția sa pornește de la experienţa vie şi de la sensus fidei fidelium. Nu astfel înțelegerea teologică a credinţei desfășoară slujirea sa necesară Bisericii.

Şi tocmai pentru asta practica discernământului devine mai necesară ca oricând, deschizând spațiu „conștiinței credincioșilor, care de atâtea ori răspund cât mai bine posibil la Evanghelie în mijlocul limitelor lor şi pot duce înainte discernământul lor personal în faţa situațiilor în care se strică toate schemele” (ibid.).

Iubiți fraţi şi surori, în centrul angajării noastre, ca păstori şi ca teologi, se află recunoaşterea raportului indisolubil, în pofida dramelor şi trudelor vieţii, dintre conștiință şi bine. Morala evanghelică este departe atât de moralism, care face ca respectarea literală a normelor să devină garanția propriei dreptăţi în faţa lui Dumnezeu, cât şi de idealism, care, în numele unui bine ideal, descurajează şi îndepărtează de binele posibil (cf. Amoris laetitia, 308; Evangelii gaudium, 44). În centrul vieţii creştine este harul Duhului Sfânt, primit în credinţa trăită, care trezește actele de caritate. Așadar, binele este un apel, este o „voce”[5] care eliberează şi solicită conștiințele, cum spune textul din Gaudium et spes: „În adâncul conștiinței, omul descoperă o lege pe care nu și-o dă el însuși, dar căreia trebuie să i se supună. […] Conștiința este nucleul cel mai tainic și sanctuarul omului, unde omul se află singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în străfunduri” (nr. 16).

Vouă tuturor vi se cere să regândiţi astăzi categoriile teologiei morale, în legătura lor reciprocă: raportul între har şi libertate, între conștiință, bine, virtuți, normă şi phrónesis aristotelică, prudentia tomistă şi discernământul spiritual, raportul între natură şi cultură, între pluralitatea limbilor şi unicitatea lui agape. Îndeosebi cu privire la acest ultim aspect aş vrea să subliniez că diferența culturilor este o ocazie prețioasă care ne ajută să înţelegem şi mai mult cât poate îmbogăți şi purifica Evanghelia experienţa morală a umanității, în pluralitatea sa culturală.

Astfel vom ajuta familiile să regăsească sensul iubirii, un cuvânt care astăzi „de multe ori apare desfigurat” (Amoris laetitia, 89): pentru că iubirea „nu este numai un sentiment”, ci alegerea în care fiecare decide să „«facă binele» […] în mod supraabundent, fără a măsura, fără a cere recompense, numai din gustul de a da şi de a sluji” (ibid., 94). Trăirea concretă a familiilor este o școală extraordinară de viaţă bună. De aceea vă invit pe voi, teologe şi teologi morali, să continuați munca voastră, riguroasă şi prețioasă, cu fidelitate creativă faţă de Evanghelie şi faţă de experienţa bărbaților şi femeilor din timpul nostru, îndeosebi faţă de experienţa vie a credincioșilor. Sensus fidei fidelium, în pluralitatea culturilor, îmbogățește Biserica, pentru ca ea să fie astăzi semnul milostivirii lui Dumnezeu, care nu este sătul de noi. În această lumină, reflecțiile voastre se inserează foarte bine în actualul proces sinodal: această Întâlnire Internațională face parte pe deplin din el şi poate aduce propria contribuție originală.

Aş vrea să adaug un lucru, care în acest moment face atâta rău Bisericii: este ca o „întoarcere înapoi”, fie datorită fricii, fie datorită lipsei de genialitate, fie datorită lipsei de curaj. Este adevărat că noi teologii, chiar şi creştini, trebuie să ne întoarcem la rădăcini, acest lucru este adevărat. Fără rădăcini nu putem face un pas înainte. De la rădăcini luăm inspirația, dar pentru a merge înainte. Acest lucru este diferit de întoarcerea înapoi. Întoarcerea înapoi nu este creştină. Mai mult, cred că autorul Scrisorii către Evrei spune: „Noi nu suntem oameni care ne întoarcem înapoi”. Creștinul nu se poate întoarce înapoi. Întoarcere înapoi înseamnă întoarcere pentru a avea o apărare, o siguranță prin care să evităm riscul de a merge înainte, riscul creştin de a duce credinţa, riscul creştin de a parcurge drumul cu Isus Cristos. Şi acesta este un risc. Astăzi, această întoarcere înapoi se vede în atâtea figuri ecleziastice – nu ecleziale, ecleziastice – care apar ca şi ciupercile, aici, acolo, acolo, şi se prezintă ca propuneri de viaţă creştină. În teologia morală există şi o întoarcere înapoi cu propuneri cazuistice, iar cazuistica pe care eu o credeam îngropată şapte metri sub pământ, reapare ca o propunere – un pic travestită – a acelui „până aici se poate, până aici nu se poate, aici da, aici nu”. Şi a reduce teologia morală la cazuistică este păcatul întoarcerii înapoi. Cazuistica a fost depășită. Cazuistica a fost alimentul meu şi al generației mele în studiul teologiei morale. Dar este proprie a tomismului decadent. Adevăratul tomism este cel din Amoris laetitia, cel care se desfășoară acolo, explicat bine în Sinod şi acceptat de toţi. Este doctrina vie a sfântului Toma, care ne face să mergem înainte riscând, dar în ascultare. Şi acest lucru nu este ușor. Vă rog, fiți atenți la această întoarcere înapoi care este o ispită actuală, şi pentru voi teologi ai teologiei morale.

Bucuria iubirii, care găsește în familie o mărturie exemplară, să poată deveni semnul eficace a bucuriei lui Dumnezeu care este milostivire şi al bucuriei celui care primeşte în dar această milostivire! Bucuria. Mulţumesc şi vă rog nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine, că am nevoie de asta! Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

[1] Scrisoare adresată soților cu ocazia Anului Familia „Amoris laetitia” (26 decembrie 2021).

[2] Ibid.

[3] Scrisoarea apostolică motu proprio „Summa familiae cura” care instituie Institutul Teologic Pontifical „Ioan Paul al II-lea” pentru Științele Căsătoriei şi Familiei (19 septembrie 2017).

[4] Discurs la a 50-a aniversare a instituirii Sinodului Episcopilor (17 octombrie 2015).

[5] «Să-ți dea mărturie conştiinţa ta, care este vocea lui Dumnezeu» (Sf. Augustin, In Epistolam Ioannis ad Parthos tractatus, 6, 3).