Eminență, iubiți fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit cu toții!
Sunt bucuros să vă întâlnesc şi profit de ocazie pentru a reflecta cu voi asupra sinodalităţii, pe care aţi ales-o ca temă a zilei voastre de întâlnire. De mai multe ori am repetat că drumul sinodal cere o convertire spirituală, pentru că fără o schimbare interioară nu se ajunge la rezultate durabile. De fapt, dorința mea este ca, după acest Sinod, sinodalitatea să rămână ca mod de a acționa permanent în Biserică, la toate nivelurile, intrând în inima tuturor, păstori şi credincioşi, ajungând să devină un „stil eclezial” împărtășit. Însă toate acestea cer o schimbare care trebuie să aibă loc în fiecare dintre noi, o adevărată „convertire”.
A fost un drum lung. Gândiți-vă că primul care a văzut că era nevoie de sinodalitate în Biserica latină a fost sfântul Paul al VI-lea, când după Conciliu a creat Secretariatul pentru Sinodul Episcopilor. Biserica orientală a păstrat sinodalitatea, în schimb Biserica latină o pierduse. Sfântul Paul al VI-lea a fost cel care a deschis această cale. Şi astăzi, la aproape 60 de ani, putem spune că sinodalitatea a intrat în modul de a acționa al Bisericii. Cel mai important lucru din acest Sinod despre sinodalitate nu este atât să trateze problema aceasta sau cealaltă. Cel mai important lucru este drumul parohial, diecezan şi universal în sinodalitate.
Şi în optica acestei convertiri spirituale încerc acum să indic câteva atitudini, câteva „virtuți sinodale”, pe care le putem prelua din cele trei anunţări ale Pătimirii în Evanghelia lui Marcu (cf. 8,31; 9,31; 10,32-34): a gândi la cele ale lui Dumnezeu, a depăși orice închidere şi a cultiva umilinţa.
Prima: a gândi la cele ale lui Dumnezeu. După prima anunţare a Pătimirii, evanghelistul ne prezintă că Petru îl ceartă pe Isus. Chiar el, care trebuia să fie exemplu şi să-i ajute pe ceilalți discipoli să fie pe deplin în slujba lucrării Învățătorului, se opune planurilor lui Dumnezeu, refuzând pătimirea şi moartea lui. Şi Isus îi spune: „nu te gândești la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor” (Mc 8,32).
Iată prima mare schimbare interioară care ne este cerută: să trecem de la o „gândire numai umană” la „gândirea lui Dumnezeu”. În Biserică, înainte de a lua orice decizie, înainte de a iniția orice program, orice apostolat, orice misiune, ar trebui să ne întrebăm mereu: ce vrea Dumnezeu de la mine, ce vrea Dumnezeu de la noi, în acest moment, în această situaţie? Ceea ce eu am în minte, ceea ce noi ca grup avem în minte, este cu adevărat „gândirea lui Dumnezeu”? Să ne amintim că protagonistul drumului sinodal este Duhul Sfânt, nu noi. Numai el ne învaţă să ascultăm glasul lui Dumnezeu, individual şi ca Biserică.
Dumnezeu este mereu mai mare decât ideile noastre, este mai mare decât mentalitatea dominantă, decât „modele ecleziale” ale momentului, chiar şi decât carisma grupului sau mișcării noastre particulare. De aceea, să nu considerăm niciodată sigur că suntem „sintonizaţi” cu Dumnezeu: mai degrabă să încercăm mereu să ne ridicăm deasupra noastră înșine pentru a ne converti să gândim la cele ale lui Dumnezeu şi nu la cele ale oamenilor. Aceasta este prima mare provocare. A gândi la cele ale lui Dumnezeu. Să ne gândim la acel text din Evanghelie când Domnul anunță Pătimirea şi Petru se opune. Ce spune Domnul? „Tu nu eşti conform lui Dumnezeu, tu nu gândești la cele ale lui Dumnezeu”.
A doua: a depăși orice închidere. După a doua anunţare a Pătimirii, Ioan se opune unui om care practica un exorcism în numele lui Isus, dar nu era din cercul discipolilor: „I-am interzis – afirmă el –, pentru că nu ne urmează!” (Mc 9,38). Isus nu aprobă această atitudine a sa şi îi spune: „Cine nu este împotriva noastră este pentru noi” (Mc 9,40); apoi îi invită pe toţi apostolii să vegheze mai degrabă asupra lor înșiși, pentru a nu fi ocazie de scandal pentru alţii (cf. Mc 9,42-50).
Să fim atenți, vă rog, la ispita „cercului închis”. Cei doisprezece au fost aleşi pentru a fi fundamentul noului popor al lui Dumnezeu, deschis la toate națiunile pământului, dar apostolii nu percep acest orizont mare: se concentrează pe ei înșiși şi par că vor să apere darurile primite de la Învățător – a-i vindeca pe bolnavi, a alunga diavoli, a vesti Împărăția (cf. Mc 2,14) – ca şi cum ar fi niște privilegii.
Şi aceasta este o provocare şi pentru noi: a nu merge dincolo de ceea ce gândeşte „cercul” nostru, a fi convinși că ceea ce facem noi este bine pentru toţi, a apăra, eventual fără a ne da seama de asta, poziții, prerogative sau prestigiul „grupului”. Sau a ne lăsa blocați de frica de a pierde propriul simț de apartenență şi propria identitate, prin faptul de a ne deschide la alte persoane şi la alte moduri de a gândi, fără a recunoaște diversitatea ca o oportunitate, şi nu o amenințare. Acestea sunt „ţarcuri” în care toţi riscăm să rămânem prizonieri. Fiți atenți: propriul grup, propria spiritualitate, sunt realităţi pentru a ajuta să mergem cu poporul lui Dumnezeu, dar nu sunt privilegii, pentru că există pericolul de a ajunge închiși în aceste ţarcuri.
În schimb sinodalitatea ne cere să privim dincolo de garduri cu măreție de suflet, pentru a vedea prezența lui Dumnezeu şi acțiunea sa şi în persoane pe care nu le cunoaștem, în modalități pastorale noi, în locuri de misiune în care nu ne-am angajat niciodată înainte; ne cere să ne lăsăm loviți, chiar „răniți” de glasul, de experienţa şi de suferința celorlalți: a fraților în credinţă şi a tuturor persoanelor care sunt alături de noi. Deschişi, inimă deschisă.
În sfârşit, a treia: a cultiva umilinţa. După a treia anunţare a Pătimirii, Iacob şi Ioan cer locuri de onoare alături de Isus, care în schimb le răspunde invitându-i pe toţi să considere adevărată măreție nu faptul de a fi slujit, ci faptul de a sluji, faptul de a fi slujitorul tuturor, pentru că El însuși a venit să facă astfel (cf. Mc 10,44-45).
Înţelegem aici că o convertire spirituală trebuie să pornească de la umilinţă, care este poarta de intrare a tuturor virtuților. Mie îmi provoacă tristețe atunci când găsesc creştini care se laudă: pentru că eu sunt preot de aici, sau pentru că sunt laici de acolo, pentru că eu sunt din această instituție… Acesta este un lucru urât. Umilinţa este poarta, este începutul. Şi acest lucru ne determină să ne întrebăm: dar eu ce anume caut cu adevărat în raporturile mele cu fraţii de credinţă? Pentru ce duc înainte anumite inițiative în Biserică? Şi dacă ne dăm seama că într-un mod a reuşit să ne convingă un pic de orgoliu, sau de mândrie, atunci să cerem harul de a ne converti din nou la umilinţă. De fapt, numai cei umili fac lucruri mari în Biserică, pentru că acela care este umil are baze solide, întemeiate pe iubirea lui Dumnezeu, care nu dispare niciodată, şi de aceea nu caută alte recunoașteri.
Şi această etapă a convertirii spirituale este fundamentală pentru a edifica o Biserică sinodală: de fapt, numai persoana umilă îi valorizează pe ceilalți şi primeşte contribuția lor, sfaturile, bogăția interioară, făcând să se evidențieze nu propriul „eu”, ci acel „noi” al comunităţii. Mie îmi provoacă durere când găsim creştini…, în spaniolă spunem „yo me mí conmigo para mí”, „eu sunt cu mine pentru mine”. Aceşti creştini „în centru”. Este trist. Cel umil este cel care apără comuniunea în Biserică, evitând crăpăturile, depășind tensiunile, știind să se pună deoparte chiar şi propriile inițiative pentru a contribui la proiecte împărtășite, şi asta pentru că în slujire găsește bucurie nu frustrare sau supărare. A trăi sinodalitatea, la fiecare nivel, este cu adevărat imposibil fără umilinţă.
Şi vreau să spun încă o dată, să subliniez rolul mișcărilor ecleziale. Mișcările ecleziale sunt pentru slujire, nu pentru noi înșine. Este trist atunci când se aude că „eu aparțin acesteia, celeilalte, celeilalte”, ca şi cum ar fi un lucru superior. Mișcările ecleziale sunt pentru a sluji Biserica, nu sunt în ele însele un mesaj, o centralitate eclezială. Sunt pentru a sluji.
Sper ca aceste gânduri să vă fie utile pentru drumul vostru, în asociațiile şi mișcările voastre, în relațiile cu păstorii şi cu toate realitățile ecleziale; şi îmi doresc ca această întâlnire şi alte momente asemănătoare să vă ajute să valorizaţi respectivele carisme într-o perspectivă eclezială, pentru a da contribuția voastre generoasă şi prețioasă evanghelizării, la care noi toţi suntem chemaţi.
Priviți mereu asta: apartenența mea este la mișcarea eclezială, este la asociație sau este la Biserică? Este în mișcarea mea, în asociația mea pentru Biserică, precum un „stadion” pentru a ajuta Biserica. Dar mișcările închise trebuie eliminate, nu sunt ecleziale.
Vă binecuvântez, mergeți înainte! Şi, vă rog, rugaţi-vă pentru mine. În favoarea mea!
Acum vă dau binecuvântarea. Mai întâi s-o rugăm împreună pe Sfânta Fecioară Maria.
Recitarea Bucură-te Marie
Binecuvântarea
Şi asta de a vă ruga în favoarea mea o spun gândindu-mă la un lucru care mi s-a întâmplat odată. Terminam audiența generală şi era o bătrânică mică, se vedea că era de la ţară, o femeie umilă, dar avea ochi foarte frumoși. Şi îmi făcea semn, era la douăzeci de metri. Eu am mers. „Câți ani aveți?” – „87”, îmi spune ea. „Dar ce mâncaţi că vă simțiți aşa de bine?” – „Eu mănând ravioli, îi fac eu”, şi îmi explica şi reţeta pentru ravioli. Şi la sfârşit îi spun: „Rugaţi-vă pentru mine”. Şi ea: „Fac asta în fiecare zi” – „Dar, spuneţi-mi, doamnă, dumneavoastră vă rugaţi în favoarea sau împotriva mea?”. Răspunsul unei ignorante: „Sanctitate, se înţelege! Împotrivă se roagă acolo înăuntru!”. Pentru aceasta eu cer să vă rugaţi în favoarea mea. M-a făcut să râd doamna aceea.
Franciscus
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu