Iubiți fraţi, bună ziua!

Îl salut pe părintele Carlos Luis Suárez Codorniú, superior general, confirmat pentru un al doilea mandat – nu ai făcut rău, dacă te-au reales! –, şi îi adresez cele mai bune urări pentru slujirea sa, şi salut noii consilieri şi pe voi toţi care participați la al XXV-a Capitul General al Congregației Preoţilor Preasfintei Inimi a lui Isus.

Aţi ales, ca ghid pentru lucrările voastre, motoul: Chemaţi să fim una într-o lume care se schimbă. „Pentru ca lumea să creadă” (In 17,21), frază foarte aderentă la carisma voastră, în dubla dimensiune mistică şi apostolică.

De fapt, venerabilul Léon Gustave Dehon v-a învățat să „faceţi din unirea cu Cristos în iubirea sa faţă de Tatăl şi faţă de oameni, principiul şi centrul […] vieţii” (Constituții, 17); şi să faceţi asta legând strâns consacrarea călugărească şi slujirea cu oferta de reparare a Fiului, pentru totul, prin Inima sa, să se întoarcă la Tatăl. Așadar să ne oprim asupra acestor două aspecte din ceea ce vă propuneți: a fi una, pentru ca lumea să creadă.

A fi una: unitatea. Ştim cu câtă forță Isus a cerut-o de la Tatăl pentru discipolii săi, în timpul ultimei cine (cf. In 17,23). Şi n-a recomandat-o pur şi simplu discipolilor săi ca un proiect sau ca o propunere de realizat: înainte de toate a cerut-o pentru ei ca un dar, darul unității. Este important să ne amintim asta: unitatea nu este lucrarea noastră, noi nu suntem în măsură s-o realizăm singuri: putem face partea noastră – şi trebuie să facem asta –, dar avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. El este cel care ne adună şi ne însuflețește, iar noi creștem cu atât mai mult uniţi între noi cu cât suntem mai uniţi cu El. Pentru aceasta, dacă vreţi ca între voi să crească comuniunea, vă invit, în deciziile voastre capitulare, să țineți în mare consideraţie valoarea vieţii sacramentale, a asiduităţii la ascultarea şi la meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, a centralității rugăciunii personale şi comunitare, îndeosebi a adorației – nu uitaţi adorația! –, ca mijloace de creștere personală şi fraternă precum şi ca „slujire adusă Bisericii” (Constituții, 31).

Capela să fie locul cel mai frecventat din casele voastre călugărești, de fiecare şi de toţi, mai ales ca loc de tăcere umilă şi receptivă şi de rugăciune ascunsă, pentru ca bătăile Inimii lui Cristos să cadenţeze ritmul zilelor voastre, să moduleze tonurile conversațiilor voastre şi să susțină zelul carității voastre. Ea bate de iubire pentru noi din veșnicie şi pulsul său ne poate uni cu al nostru, redându-ne calm, armonie, energie şi unitate, în special în momentele dificile. Toţi, fie personal fie comunitar, avem sau vom avea momente dificile: să nu ne înspăimântăm! Apostolii au avut multe astfel de momente. Dar să fi aproape de Domnul pentru ca să se facă unitatea în momentele ispitei. Şi pentru ca asta să se întâmple, avem nevoie să-i facem spațiu, cu fidelitate şi statornicie, reducând la tăcere în noi cuvintele zadarnice şi gândurile inutile, şi ducând totul în faţa Lui. Şi cu privire la asta îmi permit să spun câteva cuvinte despre bârfă. Vă rog, bârfa este o ciumă, pare lucru puţin, dar distruge dinăuntru. Fiți atenți. A nu bârfi niciodată pe altul, niciodată! Există un remediu bun pentru bârfă: muşcarea limbii, astfel limba se inflamează şi nu te lasă să vorbești. Dar vă rog, a nu vorbi de rău niciodată despre alţii. Şi apoi rugăciunea. Să ne amintim mereu: fără rugăciune nu se merge înainte, nu se stă în picioare: nici în viaţa călugărească nici în apostolat! Fără rugăciune nu se realizează nimic.

Şi ajungem la al doilea punct: a fi una pentru ca lumea să creadă. Unitatea are această capacitate de a evangheliza. Este o țintă angajantă, aceasta, în faţa căreia se nasc atâtea întrebări. Cum să fim misionari astăzi, într-un timp complex, marcat de provocări mari şi multiple? Ca şi cum am spune, în diferitele domenii ale apostolatului în care voi lucrați, „ceva semnificativ unei lumi care pare că a pierdut inima” (Audiența generală, 5 iunie 2024)? De atâtea ori vedem că această lume pare că a pierdut inima.

Răspunzând şi la această întrebare ne poate ajuta venerabilul Dehon. Într-o scrisoare a sa, meditând asupra Pătimirii Domnului, el afirma că în ea „biciuirile, spinii, cuiele” au scris în trupul Mântuitorului un singur cuvânt: iubire. Şi adăuga: „Să nu ne mulțumim să citim şi să admirăm din exterior această scriere divină: este iubirea inepuizabilă şi neepuizată care consideră un nimic tot ceea ce suferă şi care se dăruiește fără încetare” (L.G. Dehon, Scrisori circulare).

Iată secretul unei vestiri credibile, al unei vestiri eficace: a lăsa să se scrie, ca şi Isus, cuvântul „iubire” în trupul nostru, adică în concretețea acțiunilor noastre, cu tenacitate, fără a ne opri în faţa judecăţilor care biciuiesc, a problemelor care chinuiesc şi a răutăţilor care rănesc, fără să încetăm, cu afect inepuizabil faţă de fiecare frate şi soră, solidari cu Cristos Răscumpărătorul în dorința sa de reparare pentru păcatele întregii omeniri. Solidari cu El, răstignit şi înviat care, în faţa celui care suferă, a celui care greșește şi a celui care nu crede, nu ne cere judecăți, ci „iubire şi lacrimi pentru cel care este departe […], pentru a ne încredinţa şi a încredinţa lui Dumnezeu” (Omilie de la Sfânta Liturghie a Crismei, 28 martie 2024), şi în acelaşi timp ne promite „o pace care salvează din orice furtună” (ivi). Toate acestea venerabilul Dehon le-a înțeles şi le-a trăit până la sfârşit, aşa cum mărturisesc ultimele, simplele, foarte frumoasele cuvinte pe care vi le-a lăsat pe patul de moarte: „Pentru El am trăit, pentru El eu mor. El este totul meu, viaţa mea, moartea mea, veșnicia mea”.

Iubiți fraţi, continuați şi voi misiunea voastră cu aceeaşi credinţă şi cu aceeaşi generozitate! Mulţumesc pentru ceea ce faceţi, în toată lumea! Vă binecuvântez pe voi şi pe toţi confrații voștri, vă însoțesc cu rugăciunea şi, vă recomand, nu uitaţi şi voi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu