Iubiți fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit! Mulţumesc din inimă părintelui Tullio Locatelli pentru cuvintele pe care mi le-a adresat, salut episcopii prezenți şi pe maica generală şi vă spun bine aţi venit vouă tuturor. Ne întâlnim la a 150-a aniversare a înfiinţării Congregației voastre. De fapt, la 19 martie 1873, sfântul […]

Iubiți fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!

Mulţumesc din inimă părintelui Tullio Locatelli pentru cuvintele pe care mi le-a adresat, salut episcopii prezenți şi pe maica generală şi vă spun bine aţi venit vouă tuturor.

Ne întâlnim la a 150-a aniversare a înfiinţării Congregației voastre. De fapt, la 19 martie 1873, sfântul Leonard Murialdo înfiinţa Societatea Pioasă Torineză a Sfântului Iosif pentru îngrijirea şi formarea mai ales a tinerilor muncitori. Pe mine mă face să mă gândesc mult la acest timp, acolo, în „focul – să spunem aşa –, în centrul masoneriei, la Torino, în Piemont, atâția sfinţi, atâția! Şi trebuie să studiem pentru ce, pentru ce în acel moment. Şi chiar în centrul masoneriei şi al „mâncătorilor de preoţi”, sfinții, şi atâția, nu unul, atâția. Așadar a înființat la Torino, în acest context dur, marcat de atâta sărăcie morală, culturală şi economică, în faţa căreia nu a rămas indiferent: a acceptat provocarea şi a pornit la muncă, în mijlocul masoneriei.

Aşa s-a născut o realitate care în cursul unui secol şi jumătate s-a îmbogățit cu persoane, cu opere, cu experiențe culturale diferite, şi mai ales cu atâta iubire. O realitate compusă astăzi din circa cinci sute de călugări – sunt puțini, trebuie să creșteți un pic! – şi, în afară de asta, de surorile Murialdine ale Sfântului Iosif – cărora le adresăm felicitări, în a șaptezecea aniversare a înfiinţării lor –, de Institutul secular şi de mulţi laici, toţi uniţi într-o unică Familie. Aşa de mult a crescut sămânța pusă de Dumnezeu în Biserică prin intermediul mâinilor generoase ale sfântului Leonard Murialdo!

Anul trecut, cu ocazia deschiderii acestei celebrări jubiliare, i-am scris superiorului vostru general şi vă uram să continuați să creșteți în „arta de a percepe exigențele timpurilor şi de a vă înzestra cu creativitatea Duhului Sfânt”. Nu se poate controla Duhul, El este cel care ne duce înainte. Este nevoie numai de discernământ şi de fidelitate. Vă îndemnam să vă îngrijiți în special de „cei mai tineri, care, astăzi mai mult ca oricând, au nevoie de martori credibili”. Şi vă încurajam să nu încetați niciodată să visați, după exemplul sfântului Iosif, patronul vostru, şi al sfântului Leonard, în spirit de paternitate autentică[1].

Astăzi, în timp ce reînnoiesc această invitaţie, aş vrea să subliniez trei aspecte, care mi se par importante pentru viaţa voastră şi pentru apostolatul vostru. Ele sunt: primatul iubirii lui Dumnezeu, atenţia faţă de lumea care se schimbă şi dulceața paternă a carității.

Experienţa iubirii lui Dumnezeu a marcat profund viaţa sfântului Leonard. O simţea în el puternică, concretă, irezistibilă, aşa cum mărturiseşte el însuși, scriind: „Dumnezeu mă iubește. Ce bucurie! […] Nu uită niciodată de mine, mă urmărește şi mă conduce mereu!”. Şi îi invita pe fraţi să se lase înainte de toate iubiți de Dumnezeu. A se lăsa iubit de Dumnezeu: acesta a fost secretul vieţii sale şi al apostolatului său. Nu numai a iubi, nu, a se lăsa iubit. Acea pasivitate – subliniez – acea pasivitate a vieţii consacrate, care crește în tăcere, în rugăciune, în caritate şi în slujire. Şi invitaţia este valabilă şi pentru noi: să ne lăsăm iubiți de Dumnezeu pentru a fi martori credibili ai iubirii sale; să lăsăm ca iubirea sa să conducă tot mai mult afectele, gândurile şi acțiunile noastre. Nu regulile, nu dispozițiile.

O anecdotă: când un general al Societății lui Isus, părintele Ledochowski, a voit să pună împreună toată spiritualitatea Societății într-o carte, pentru „a reglementa” totul – se reglementa totul, era regula bucătarului, totul reglementat, pentru ca Societatea lui Isus să aibă în faţă idealul –, a trimis primul exemplar abatelui benedictin, iar el i-a răspuns: „Dragă părinte general, cu acest document aţi ucis Societatea lui Isus!”. Când se vrea să se reglementeze totul, se „închide în cuşcă” Duhul Sfânt. Şi sunt atâția – călugări, consacrați, preoţi şi episcopi – care l-au închis în cuşcă pe Duhul Sfânt. Vă rog, a lăsa libertate, a lăsa creativitate. A merge mereu cu conducerea Duhului.

Sfântul Leonard Murialdo era desigur un om profund mistic. Însă tocmai asta l-a făcut şi foarte atent şi sensibil faţă de nevoile bărbaților şi femeilor din timpul său (cf. 2Cor 5,14), faţă de care a fost un observator atent şi un profet curajos. A știut să-şi dea seama de existenţa, în jurul său, a unor suferințe noi, grave şi adesea ascunse, şi nu a ezitat să se îngrijească de ele. I-a învățat îndeosebi pe tinerii muncitori să proiecteze viitorul lor, să-şi facă auzit glasul lor şi să se ajute reciproc. S-a făcut purtător al cuvântului profetic al Bisericii într-o lume dominată de interese economice şi de putere, dând glas celor mai marginalizați. După aceea a știut să perceapă valoarea laicatului în viaţa şi în apostolatul poporului lui Dumnezeu. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu un secol înainte de Conciliul al II-lea din Vatican, spune: „Laicul, din orice pătură socială, poate să fie […] un apostol nu mai puţin decât preotul şi, pentru unele ambiente, mai mult decât preotul”[2]. Pentru acea epocă sună a protestantism. Era curajos! Era un om al lui Dumnezeu inteligent, deschis! Vă invit să cultivaţi aceeaşi pasiune a sa şi acelaşi curaj al său: împreună, laici, călugări şi călugăriţe, pe drumuri împărtășite de rugăciune, de discernământ şi de muncă, pentru a fi artizani de dreptate şi de comuniune.

În această privință, aş vrea să fac referință la o ultimă valoare importantă a carismei voastre: dulceața paternă a carității. Fie ca s-o puteți căuta şi trăi între voi, cu spirit de fraternitate, şi s-o exercitaţi faţă de toţi. A fi ca Maria Mama noastră: în acelaşi timp puternici în mărturie şi dulci în iubire. Sfântul Leonard spunea: „Caritatea înseamnă a privi şi a spune frumosul din fiecare, a ierta din inimă, a avea seninătate a feței, afabilitate, dulceață”. Şi pentru a face asta trebuie să ştim să purtăm crucea. Este nevoie de rugăciune, este nevoie de sacrificiu. De asemenea: „Aşa cum fără credinţă nu-i suntem plăcuți lui Dumnezeu, tot aşa fără dulceață nu-i suntem plăcuți aproapelui”. Sunt cuvintele sale: un simplu şi puternic program de viaţă şi de apostolat.

Aş vrea să dau mărturie şi despre studenţii voștri. Când eram profesor la San Miguel, ei studiau acolo, şi aveau un superior foarte practic şi foarte bun. Noi spuneam că acel iozefin, superiorul, era unul cu „premiul Nobel” al vicleniei! Pentru că era un om al lui Dumnezeu, dar un viclean! Se mișca bine! Îmi amintesc bine, un frumos grup de studenți.

Aş vrea să închei amintind tocmai invitaţia lui Murialdo la sfințenie: „Faceţi-vă sfinţi – spunea el – şi faceţi repede… Pentru că sfântul are o privire clarvăzătoare, face viaţa mai umană, comunică speranţă şi încredere şi ştie să împărtăşească experienţa sa că Dumnezeu este Iubire”.

Dragi fraţi, dragi surori, vă mulţumesc pentru ceea ce sunteți şi pentru ceea ce faceţi în Biserică, pe urmele sfântului Leonard şi inspirați de sfântul Iosif. Vă binecuvântez pe toţi din inimă. Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

[1] Cf. Scrisoare adresată părintelui general al Congregației „Sfântul Iosif” cu ocazia celei de-a 150-a aniversări a înfiinţării, 2 martie 2022.

[2] Sf. Leonard Murialdo, Discurs la o conferință a sfântului Vincenţiu, Paris, 1865.