Iubiți fraţi,

Sunt bucuros să primesc comunitatea voastră a Seminarului Pontifical Regional din Marche „Pius al XI-lea”. Îi mulţumesc rectorului pentru cuvintele sale de salut: este entuziast rectorul acesta! Întâlnirea noastră are loc în anul dedicat sfântului Iosif şi acest lucru mă face să împărtășesc câteva gânduri despre vocație inspirate de „această figură extraordinară, atât de apropiată de condiția umană a fiecăruia dintre noi” (Scrisoarea apostolică Patris corde, 8 decembrie 2020) şi apropiată şi de chemarea pe care Dumnezeu a voit să ne-o adreseze.

Îmi place să-mi imaginez Seminarul ca Familia din Nazaret, în care Isus a fost primit, păzit şi format în vederea misiunii încredințate Lui de Tatăl. Fiul lui Dumnezeu a acceptat să se lase iubit şi condus de părinți umani, Maria şi Iosif, învăţându-ne pe fiecare dintre noi că fără docilitate nimeni nu poate să crească şi să se formeze. Aş vrea să subliniez asta, pentru că nu se vorbește atât despre docilitate. A fi docili este un dar pe care trebuie să-l cerem; docilitatea este o virtute care nu numai că trebuie obținută, ci trebuie primită. Este important ca fiecare dintre voi să se întrebe mereu: „Sunt docil? Sunt rebel, sau nu-mi pasă de nimic, fac ceea ce îmi pasă?”. Nu: docil este o atitudine constructivă a propriei vocaţii precum şi a propriei personalități. Fără docilitate, nimeni nu poate crește şi nu se poate maturiza. De fapt, Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis afirmă că preotul este un discipol aflat încontinuu pe drum urmându-l pe Învățătorul şi, de aceea, formarea sa este un proces în evoluție, început în familie, continuat în parohie, consolidat în Seminar şi care durează toată viaţa. Figura sfântului Iosif este cel mai frumos model la care formatorii voștri sunt chemaţi să se inspire în păzirea şi îngrijirea vocației voastre. Așadar, lor vreau să mă adresez înainte de toate.

Iubiți fraţi din Conferința Episcopală din Marche, primi responsabili ai formării acestor tineri; iubite rector, director spiritual şi formatori, fiți pentru seminariștii voștri ceea ce a fost Iosif pentru Isus! Ei pot învăța mai mult de la viaţa voastră decât de la cuvintele voastre, aşa cum s-a întâmplat în casa din Nazaret, unde Isus s-a format la școala „curajului creativ” a lui Iosif. Să învețe docilitatea din ascultarea voastră; hărnicia din dedicarea voastră; generozitatea faţă de săraci din mărturia sobrietăţii şi disponibilităţii voastre; paternitatea grație afectului vostru viu şi cast. „Alături de apelativul de tată, tradiția a pus lui Iosif şi acela de «preacurat». Nu este o indicație pur afectivă, ci sinteza unei atitudini care exprimă contrariul posesiei. Curăţia este libertatea de posesie în toate domeniile vieţii. Numai atunci când o iubire este curată, este cu adevărat iubire. Iubirea care vrea să posede, la sfârşit devine mereu periculoasă, închide, sufocă, face nefericiți” (Scrisoarea apostolică Patris corde).

Şi acum, dragi seminariști, doresc să mă adresez vouă, cărora Biserica le cere să urmați exemplul lui Isus care se lasă educat cu docilitate de Iosif. El, încă de când era copil, a trebuit să experimenteze truda pe care o comportă fiecare drum de creștere, să-şi pună marile întrebări ale vieţii, să înceapă să-şi asume responsabilitățile sale şi să ia propriile decizii. Însă El era Dumnezeu, nu avea nevoie, nu: El a învățat, dar a învățat în mod serios, nu s-a prefăcut că învaţă: nu, a învățat. Da, era Dumnezeu, dar era om adevărat: a parcurs toate etapele de creștere ale unui om. Probabil că n-am reflectat îndeajuns asupra tânărului Isus, angajat să discearnă propria vocație, să asculte şi să se destăinuiască lui Maria şi Iosif, să dialogheze cu Tatăl pentru a înţelege misiunea sa.

Şi pentru voi Seminarul este precum casa din Nazaret, în care Fiul lui Dumnezeu a învățat de la părinți umanitatea şi apropierea. Nu vă mulțumiți să fiți pricepuţi în folosirea lui social şi a media pentru a comunica. Numai transformați de Cuvântul lui Dumnezeu veți putea comunica toate cuvintele de viaţă. Lumea este însetată de preoţi în măsură să comunice bunătatea Domnului celui care a experimentat păcatul şi eșecul, de preoţi experți în umanitate, de păstori dispuși să împărtăşească bucuriile şi trudele fraților, de oameni care se lasă marcați de strigătul celui care suferă. Luați umanitatea lui Isus din Evanghelie şi din tabernacol, căutați-o în viețile sfinților şi ale atâtor eroi ale carității, gândiți-vă la exemplul genuin al celor care v-au transmis credinţa, la bunicii voștri, la părinţii voștri. Deja Paul spunea asta iubitului său discipol Timotei: „Aminteşte-ți de mama ta şi de bunica ta, de rădăcinile tale”. Şi citiți şi acei scriitori care au știut să privească înlăuntrul sufletului uman; mă gândesc, de exemplu, la Dostoievski, care în evenimentele triste ale durerii pământești a știu să dezvăluie frumusețea iubirii care mântuiește. Însă vreunul dintre voi va putea spune: dar ce treabă are Dostoievski aici? Acesta este pentru literaţi! Nu, nu: este pentru a crește în umanitate. Citiți-i pe marii umanişti. Un preot poate să fie foarte disciplinat, poate să fie capabil să explice bine teologia, şi filozofia şi atâtea lucruri. Însă dacă nu este uman, nu este de folos. Să iasă afară, să fie profesor. Însă dacă nu este uman nu poate să fie preot: îi lipsește ceva. Îi lipsește limba? Nu, poate să vorbească. Îi lipsește inima; experți în umanitate!

Așadar, Seminarul nu trebuie să vă îndepărteze de realitate, de pericole şi cu atât mai puţin de ceilalți, ci, dimpotrivă, să vă faceţi să deveniți mai apropiați de Dumnezeu şi de fraţi. Între zidurile Seminarului dilataţi granițele inimii – inima dilatată –, extindeţi-le la toată lumea, pasionați-vă de ceea ce „apropie”, pasionați-vă de ceea ce apropie, de ceea ce „deschide”, de ceea ce „duce la întâlnire”. Să nu aveți încredere în experiențele care duc la intimisme sterile, în „spiritualismele mulţumitoare”, care par să dea mângâiere şi în schimb duc la închideri şi rigidități. Şi aici mă opresc un pic. Rigiditatea, este un pic la modă, astăzi; şi rigiditatea este una din manifestările clericalismului. Clericalismul este o pervertire a preoției: este o pervertire. Şi rigiditatea este una din manifestări. Când eu găsesc un seminarist sau un preot tânăr rigid, spune „acestuia îi se întâmplă ceva urât înăuntru”. În spatele oricărei rigidități este o problemă gravă, pentru că rigiditatea este lipsită de umanitate.

În sfârşit aş vrea să vă sugerez câteva idei referitoare la cele patru dimensiuni ale formării: umană, spirituală, intelectuală şi pastorală. Şi aceste patru dimensiuni merg împreună, şi una acţionează asupra alteia: dimensiune umană, dimensiune spirituală, dimensiune intelectuală şi pastorală. Înainte de toate, nu vă distanţaţi de umanitatea voastră, nu lăsați în afara ușii Seminarului complexitatea lumii voastre interioare, a sentimentelor şi a afectivității voastre: nu le lăsați în afară; nu vă închideți în voi înșivă atunci când trăiți un moment de criză sau de slăbiciune: tocmai umanitatea vorbește despre asta. Deschideți-vă în toată sinceritatea faţă de formatorii voștri, luptând împotriva oricărei forme de falsităţi interioare. Cei care au faţa Fericitei Imelda şi înăuntru sunt un dezastru: nu, aceasta este falsitate interioară. A nu o face pe îngeraşul, nu. Cultivaţi relaţii curate, bucuroase, umane eliberatoare, depline, capabile de prietenie, capabile de sentimente, capabile de rodnicie.

Dimensiune spirituală, spiritualitatea: rugăciunea să nu fie ritualism – cei rigizi ajung în ritualism, mereu; rugăciunea să fie ocazie de întâlnire personală cu Dumnezeu. Şi dacă tu te superi pe Dumnezeu, fă asta: pentru că supărarea pe un tată este un mod de a comunica iubire. Nu-ți fie frică: El înţelege limbajul acela, este tată – întâlnire personală cu Dumnezeu, de dialog şi destăinuire cu El. Vegheați pentru ca să nu se întâmple ca liturgia şi rugăciunea comunitară să devină celebrare a noastră înșine. Odată am mers să cumpăr cămăşi – când mai puteam să ies, acum nu pot – într-un magazin îmbrăcăminte ecleziastică. Era un tânăr, seminarist sau preot, care căuta haine. Eu mă uitam la el: se privea în oglindă. Şi mi-a venit această frază: acesta se celebrează pe el însuși, şi acelaşi lucru îl va face la altar. Vă rog, fiecare celebrare liturgică să nu fie o celebrare a noastră înșine. Îmbogățiți rugăciunea cu fețe. simțiți-vă deja de acum mijlocitori pentru lume.

Studiul– a treia dimensiune – să vă ajute să intrați cu conștiință şi competență în complexitatea culturii şi a gândirii contemporane, să nu vă fie frică de ea, să nu fiți ostili faţă de ea. Să nu vă fie frică. „Dar, părinte, trăim un timp marcat de o gândire ateistă” – Dar, tu trebuie să înțelegi asta, trebuie să dialoghezi şi trebuie să proclami credinţa ta şi să-l proclami pe Isus Cristos acestei lumi, acestei gândiri. Acolo trebuie întrupată înțelepciunea Evangheliei. Şi provocarea misiunii care vă aşteaptă cere, astăzi mai mult ca oricând, competență şi pregătire. Astăzi mai mult ca oricând: este nevoie de studiu, competență, pregătire pentru a vorbi cu această lume.

Şi formarea pastorală, a patra dimensiune, să vă determine să mergeți cu entuziasm în întâmpinarea oamenilor. Suntem preoţi pentru a sluji poporul lui Dumnezeu, pentru a ne îngriji de rănile tuturor, în special ale celor săraci. Disponibilitate faţă de ceilalți: aceasta este dovada sigură a da-ului spus lui Dumnezeu. Şi fără clericalism, am spus deja asta. A fi discipoli ai lui Isus înseamnă a ne elibera de noi înșine şi a ne conforma cu însăși sentimentele sale, cu El care a venit „nu pentru a fi slujit ci pentru a sluji” (cf. Mc 10,45).

Adevăratul păstor nu se dezlipește de poporul lui Dumnezeu: în poporul lui Dumnezeu, sau în faţă – pentru a arăta drumul – sau la mijloc, pentru a-l înţelege mai bine, sau în spate, pentru a-i ajuta pe cei care rămân un pic în urmă, precum şi pentru a lăsa un pic ca poporul, ca turma, cu flerul să ne arate unde sunt noile păşuni. Adevăratul păstor trebuie să se miște încontinuu în aceste trei locuri: în faţă, la mijloc şi în spate. Uneori eu văd cărți sau congrese despre preoție care ating acest lucru, acest aspect, acel aspect, acel aspect, acel aspect, acel aspect. E adevărat, trebuie studiate toate acestea, însă dacă toate aceste aspecte nu au rădăcinile în apartenența ta la sfântul popor credincios al lui Dumnezeu, sunt numai reflecții academice care nu sunt de folos. Tu eşti preot al sfântului popor credincios al lui Dumnezeu, tu eşti preot pentru că ai preoția baptismală şi acest lucru nu-l puteți nega.

În sfârşit, aş vrea să le mulţumesc păstorilor voștri – vouă şi colegilor voștri: mulţumesc – şi comunităţilor voastre diecezane pentru mărturia de comuniune eclezială, dată fiind alegerea de a valoriza instituția interdiecezană şi regională a Seminarului: acest lucru îmi place mult. Şi din necesitate, pentru că o dieceză care are patru seminariști nu poate avea un seminar cu patru sau cinci sau şase seminariști: este nevoie de comunitate. Într-o epocă istorică în care se asistă – în afara ca şi înăuntrul Bisericii – la închideri de factură „regionalistă”, experienţa de comuniune pe care o trăiți este un exemplu frumos şi pentru alte dieceze care, prin împărtăşirea unui proiect formativ comun, vor fi ajutate să găsească formatori şi profesori corespunzători pentru marea provocare a însoțirii vocaționale.

Şi un ultim lucru. În aceste patru dimensiuni – intelectuală, pastorală, comunitară şi spirituală – voi veți avea profesori, formatori, directori spirituali şi trebuie să vorbiți cu ei. Însă căutați-i – în diecezele voastre – pe preoţii bătrâni, cei care au înțelepciunea vinului bun, cei care cu mărturia vă vor învăța cum să rezolvaţi probleme pastorale, cei care, parohii fiind, cunoșteau numele tuturor, al fiecăruia dintre credincioşii lor, chiar şi numele câinilor: asta mi-a spus-o unul dintre ei. Dar cum reuşeați dumneavoastră – am spus eu – să cunoașteți, având patru parohii? „Eh, da, se poate”, mi-a spus cu umilinţă. Dar aţi reuşit să-i cunoașteți pe toţi? „Da, eu cunoșteam pe fiecare dintre ei, chiar şi numele câinilor”. Este bun. Un preot aşa de apropiat, precum şi aşa de apropiat de tabernacol: îi privea pe toţi cu credinţa şi răbdarea lui Isus. Preoţi bătrâni care au purtat pe umeri atâtea probleme ale oamenilor şi au ajutat să trăiască mai mult sau mai puţin bine, şi au ajutat pe toţi să moară bine. Vorbiți cu aceşti preoţi, care sunt comoara Bisericii. Atâția dintre ei sunt adesea uitaţi sau într-o casă de odihnă: mergeți ca să-i întâlniți. Sunt o comoară.

Sfântul Iosif să vă însoțească şi Sfânta Fecioară Maria să vă păzească. Eu vă binecuvântez şi voi, vă rog, rugaţi-vă pentru mine, pentru că această muncă nu este deloc ușoară! Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu