Există trei verbe pe care ni le oferă astăzi Cuvântul lui Dumnezeu şi care ne interpelează ca păstori şi creştini din Europa: a reflecta, a reclădi, a vedea. A reflecta este ceea ce Domnul ne invită să facem înainte de toate prin intermediul profetului Aggeu: „Aveți grijă de căile voastre”. De două ori spune asta […]

Există trei verbe pe care ni le oferă astăzi Cuvântul lui Dumnezeu şi care ne interpelează ca păstori şi creştini din Europa: a reflecta, a reclădi, a vedea.

A reflecta este ceea ce Domnul ne invită să facem înainte de toate prin intermediul profetului Aggeu: „Aveți grijă de căile voastre”. De două ori spune asta poporului (Ag 1,5.7). Cu privire la care aspecte ale propriilor căi trebuia să reflecteze poporul lui Dumnezeu? Să ascultăm ce spune Domnul: „Pentru voi este timpul ca să locuiți în casele voastre acoperite, iar casa aceasta să fie pustiită?” (v. 4). Poporul, întors din exil, s-a preocupat să rearanjeze locuințele sale. Şi acum se mulțumește să stea comod şi liniștit acasă, în timp ce templul lui Dumnezeu este în ruină şi nimeni nu reconstruiește. Această invitaţie de a reflecta ne interpelează: de fapt, şi astăzi în Europa noi creştinii avem tentația de a sta comozi şi structurile noastre, în casele noastre şi în bisericile noastre, în siguranțele noastre date de tradiții, în satisfacția unui anumit consens, în timp ce în jur templele se golesc şi Isus este tot mai uitat.

Să reflectăm: câtor persoane nu le mai este foame şi sete de Dumnezeu! Nu pentru că sunt rele, nu, ci pentru că lipsește cel care să le provoace apetitul credinţei şi să reaprindă acea sete care există în inima omului: acea „sete concretă şi perpetuă” despre care vorbește Dante (Paradisul, II,19) şi pe care dictatura consumismului, dictatură ușoară dar sufocantă, încearcă s-o stingă. Atâția ajung să simtă numai nevoile materiale, nu lipsa lui Dumnezeu. Şi noi cu siguranță ne preocupăm de acest lucru, dar cât de mult ne ocupăm de el cu adevărat? Este ușor de a judeca pe cel care nu crede, este comod a prezenta motivele secularizării, relativismului şi atâtor alte isme, dar în fond este steril. Cuvântul lui Dumnezeu ne face să reflectăm asupra noastră: simţim afect şi compasiune faţă de cel care nu a avut bucuria de a-l întâlni pe Isus sau a pierdut-o? Suntem liniștiți pentru că în fond nu ne lipsește nimic pentru a trăi, sau neliniștiți văzând atâția fraţi şi surori departe de bucuria lui Isus?

Cu privire la un alt lucru, prin intermediul profetului Aggeu, Domnul îi cere poporului său să reflecteze. Spune aşa: „Semănați mult, dar răsare puțin, mâncați, dar nu vă săturați, beți, dar nu până să vă îmbătați, vă îmbrăcați, dar nu vă încălziți” (v. 6). Așadar, poporul avea ceea ce voia şi nu era fericit. Ce anume îi lipsea? Ne sugerează Isus, cu cuvinte care par să meargă după cele ale lui Aggeu: „Am fost flămând, şi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat, şi nu mi‑aţi dat să beau, am fost […] gol, şi nu m‑aţi îmbrăcat” (Mt 25,42-43). Lipsa de caritate provoacă nefericirea, pentru că numai iubirea satură inima. Numai iubirea satură inima. Închiși în interesul faţă de propriile lucruri, locuitorii din Ierusalim au pierdut gustul gratuității. Poate să fie şi problema noastră: concentrarea asupra diferitelor poziții în Biserică, asupra dezbaterilor, agendelor şi strategiilor, şi pierderea din vedere a adevăratului program, cel din Evanghelie: elanul carității, ardoarea gratuității. Calea de ieșire din probleme şi din închideri este întotdeauna cea a darului gratuit. Nu există alta. Să reflectăm asupra acestui lucru.

Şi după ce am reflectat, există a doilea pasaj: a reclădi. „Reclădiţi casa”, cere Dumnezeu prin intermediul profetului (Ag 1,8). Şi poporul reclădeşte templul. Încetează să fie mulțumit cu un prezent liniștit şi lucrează pentru viitor. Şi de vreme ce existau oameni care se împotriveau la asta, ne spune Cartea Cronicilor că lucrau cu o mână pe pietre, pentru a construi, şi cealaltă mână la sabie, pentru a apăra acest proces de reclădire. N-a fost ușor să reclădească templul. De asta are nevoie construirea casei comune europene: să lase convenienţele imediatului pentru a se întoarce la viziunea clarvăzătoare a părinţilor fondatori, o viziune – aş îndrăzni să spun – profetică şi de ansamblu, pentru că ei nu căutau consensurile momentului, ci visau viitorul tuturor. Astfel au fost construite zidurile casei europene şi numai aşa se vor putea întări. Acest lucru este valabil şi pentru Biserică, şi anume casa lui Dumnezeu. Pentru a o face frumoasă şi ospitalieră, trebuie să privim împreună la viitor, nu să restaurăm trecutul. Din păcate, este la modă acel „restauraţionism” al trecutului care ne ucide, ne ucide pe toţi. Desigur, trebuie să repornim de la temelii, de la rădăcini – asta da, e adevărat –, pentru că de acolo se reclădeşte: de la tradiția vie a Bisericii, care ne întemeiază pe esenţial, pe vestirea bună, pe apropiere şi pe mărturie. De aici se reclădeşte, de la temeliile Bisericii de la începuturi şi din totdeauna, de la adorația adusă lui Dumnezeu şi de la iubirea faţă de aproapele, nu de la propriile gusturi particulare, nu de la pactele şi negocierile pe care le putem face acum, să spunem, pentru a apăra Biserica sau pentru a apăra creștinătatea.

Iubiți fraţi, aş vrea să vă mulţumesc pentru această grea muncă de reclădire, pe care o duceți înainte cu harul lui Dumnezeu. Mulţumesc pentru aceşti primi 50 de ani în slujba Bisericii şi a Europei. Să ne încurajăm, fără a ceda niciodată descurajării şi resemnării: suntem chemaţi de Domnul la o lucrare splendidă, să lucrăm pentru ca să fie tot mai primitoare casa sa, pentru ca fiecare să poată intra şi locui în ea, pentru ca Biserica să aibă ușile deschise pentru toţi şi nimeni să nu aibă tentația de a se concentra numai să privească şi să schimbe încuietorile. Micile lucruri gustoase… Şi noi suntem tentați. Nu, schimbarea merge dintr-o altă parte, vine de la rădăcini. Reclădirea merge dintr-o altă parte.

Poporul lui Israel a reclădit templul cu propriile mâini. Marii reclăditori ai credinţei continentului au făcut acelaşi lucru – să ne gândim la patroni. Au pus în joc micimea lor, încrezându-se în Dumnezeu. Mă gândesc la sfinţi, precum Martin, Francisc, Dominic, Pius pe care-l amintim astăzi; la patroni precum Benedict, Ciril şi Metodiu, Brigitta, Ecaterina de Siena, Tereza Benedicta a Crucii. Au început de la ei înșiși, de la schimbarea propriei vieți primind harul lui Dumnezeu. Nu s-au preocupat de timpurile întunecate, de adversități şi de vreo dezbinare, care a existat mereu. Nu au pierdut timpul pentru a critica şi a învinovăţi. Au trăit Evanghelia, fără a ține cont de relevanță şi de politică. Astfel, cu forţa blândă a iubirii lui Dumnezeu, au întrupat stilul său de apropiere, de compasiune şi de duioșie – stilul lui Dumnezeu: apropiere, compasiune şi duioșie –; şi au construit mănăstiri, au însănătoşit ținuturi, au redat suflet persoanelor şi țărilor: niciun program „social” în ghilimele, numai Evanghelia. Şi cu Evanghelia au mers înainte.

Reclădiţi casa mea. Verbul este conjugat la plural. Orice reclădire are loc împreună, sub semnul unității. Cu alţii. Pot să existe viziuni diferite, dar întotdeauna trebuie păstrată unitatea. Pentru că, dacă păstrăm harul ansamblului, Domnul construiește şi acolo unde noi nu reușim. Harul ansamblului. Este chemarea noastră: a fi Biserică, un Trup numai între noi. Este vocația noastră, ca păstori: să adunăm turma, nu s-o risipim şi nici s-o ferim în frumoase ţarcuri închise. Asta înseamnă uciderea ei. A reclădi înseamnă a deveni artizani de comuniune, ţesători de unitate la orice nivel: nu prin strategie, ci prin Evanghelie.

Dacă aşa reclădim, vom da fraților noştri şi surorilor noastre posibilitatea de a vedea. Este al treilea verb, cu care se încheie Evanghelia de astăzi, cu Irod care căuta „să-l vadă pe Isus” (cf. Lc 9,9). Astăzi ca şi atunci se vorbește mult despre Isus. În acele timpuri se spunea: „Ioan a înviat din morți […] A apărut Ilie […] A înviat unul din profeții cei vechi” (Lc 9,7-8). Toţi aceştia îl apreciau pe Isus, dar nu înțelegeau noutatea sa şi îl închideau în scheme deja văzute: Ioan, Ilie, profeții… Însă Isus nu se poate închide în schemele lui „se spune” sau „deja văzut”. Isus este mereu noutate, mereu. Întâlnirea cu Isus îți dă uimire, şi dacă tu în întâlnirea cu Isus nu simți uimirea, nu l-ai întâlnit pe Isus.

În Europa atâția cred că credinţa este ceva deja văzut, care aparține trecutului. De ce? Pentru că nu l-au văzut pe Isus în acțiune în viețile lor. Şi adesea nu l-au văzut pentru că noi cu viețile noastre nu l-am arătat suficient. Pentru că Dumnezeu se vede în chipurile şi în gesturile bărbaților şi femeilor transformați de prezența sa. Şi dacă creştinii, în loc de a iradia bucuria contagioasă a Evangheliei, repropun scheme religioase uzate, intelectualiste şi moraliste, oamenii nu-l văd pe Bunul Păstor. Nu-l recunosc pe Cel care, îndrăgostit de fiecare oaie a sa, o cheamă pe nume şi o caută pentru a o pune pe umeri. Nu-l văd pe Cel a cărui pătimire incredibilă o predicăm, tocmai pentru că El are o singură patimă: pe om. Această iubire divină, milostivă şi tulburătoare, este noutatea perenă a Evangheliei. Şi ne cere nouă, iubiți fraţi, alegeri înțelepte şi îndrăzneţe, făcute în numele duioșiei nebune cu care Cristos ne-a mântuit. Nu ne cere să demonstrăm, ne cere să-l arătăm pe Dumnezeu, aşa cum au făcut sfinții: nu prin cuvinte, ci cu viaţa. Cere rugăciune şi sărăcie, cere creativitate şi gratuitate. Să ajutăm Europa de astăzi, bolnavă de oboseală – aceasta este boala Europei de astăzi – să regăsească faţa mereu tânără a lui Isus şi a miresei sale. Nu putem decât să ne dăm pe noi înșine în întregime pentru ca să se vadă această frumusețe fără de apus.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu