Iubiți fraţi şi surori, Vă salut şi vă mulţumesc vouă tuturor, conducători de Biserici, autorități politice şi reprezentanţi ai marilor religii mondiale. Este frumos să fim aici împreună, purtând în inimă şi în inima Romei fețele persoanelor de care ne îngrijim. Şi este important mai ales să ne rugăm şi să împărtășim, în mod limpede […]

Iubiți fraţi şi surori,

Vă salut şi vă mulţumesc vouă tuturor, conducători de Biserici, autorități politice şi reprezentanţi ai marilor religii mondiale. Este frumos să fim aici împreună, purtând în inimă şi în inima Romei fețele persoanelor de care ne îngrijim. Şi este important mai ales să ne rugăm şi să împărtășim, în mod limpede şi sincer, preocupările faţă de prezentul şi viitorul lumii noastre. În aceste zile, atâția credincioşi s-au adunat, manifestând cum rugăciunea este acea forță umilă care dăruiește pace şi dezarmează inimile de ură. În diferite întâlniri, a fost exprimată şi convingerea că trebuie schimbate raporturile dintre popoare şi ale popoarelor cu pământul. Pentru că aici astăzi, împreună, visăm popoare fraţi şi un pământ viitor.

Popoare fraţi. Spunem asta având în spatele nostru Colosseum. Acest amfiteatru, întru trecut îndepărtat, a fost loc de distracții brutale de masă: lupte între oameni sau între oameni şi animale. Un spectacol fratricid, un joc mortal făcut cu viaţa multora. Dar şi astăzi se asistă la violență şi la război, la fratele care-l ucide pe frate ca şi cum ar fi un joc privit de la distanță, indiferenți şi convinși că niciodată nu ne va atinge. Durerea celorlalți nu provoacă grabă. Şi nici durerea celor căzuți, a migranţilor, a copiilor închiși în războaie, privați de veselia unei copilării de jocuri. Însă cu viaţa popoarelor şi a copiilor nu ne putem juca. Nu putem rămâne indiferenți. Dimpotrivă, este nevoie să intrăm în empatie şi să recunoaștem umanitatea comună la care aparținem, cu trudele sale, cu luptele sale şi fragilităţile sale. Să ne gândim: „Toate acestea mă ating, s-ar fi putut întâmpla şi aici, şi mie”. Astăzi, în societatea globalizată care transformă durerea în spectacol dar n-o compătimește, avem nevoie „să construim împreună”. Să-l auzim pe celălalt, să ne însușim suferinţele sale, să-i recunoaștem faţa. Acesta este adevăratul curaj, curajul compasiunii, care ne face să mergem dincolo de trăirea liniștită, dincolo de acel nu mă priveşte şi acel nu-mi aparține. Pentru a nu lăsa ca viaţa popoarelor să se reducă la un joc între cei puternici. Nu, viaţa popoarelor nu este un joc, este ceva serios şi îi priveşte pe toţi; nu se poate lăsa în voia intereselor câtorva sau în prada pasiunilor sectare sau naţionaliste.

Războiul îşi bate joc de viaţa umană. Violenţa, comerțul de arme tragic şi tot mai prolific, care se mișcă adesea în umbră, alimentat de fluvii de bani subterani. Vreau să reafirm că „războiul este un eșec al politicii şi al omenirii, o capitulare ruşinoasă, o înfrângere în faţa forțelor răului” (Scrisoarea enciclică Fratelli tutti, 261). Trebuie să încetăm să-l acceptăm cu privirea dezlipită de actualitate şi să  ne străduim să-l vedem cu ochii popoarelor. În urmă cu doi ani, la Abu Dhabi, cu iubitul frate prezent aici, marele imam de Al Azhar, am invocat fraternitatea umană pentru pace, vorbind „în numele popoarelor care au pierdut siguranța, pacea şi conviețuirea comună, devenind victime ale distrugerilor, ruinărilor şi războaielor” (Document despre fraternitatea umană pentru pacea mondială şi conviețuirea comună, 4 februarie 2019). Suntem chemaţi, ca reprezentanţi ai religiilor, să nu cedăm în faţa linguşelilor puterii lumești, ci să devenim glas al celui care nu are glas, sprijin al celor suferinzi, avocați ai celor oprimați, ai victimelor urii, rebutate de oamenii de pe pământ dar prețioase în faţa Celui care locuieşte în ceruri. Astăzi le este teamă, pentru că în prea multe părţi ale lumii, în loc să prevaleze dialogul şi cooperarea, recapătă forță confruntarea militară ca instrument decisiv pentru a se impune.

Așadar aş vrea să exprim din nou îndemnul pe care l-am făcut la Abu Dhabi despre misiunea care nu mai poate fi amânată ce revine religiilor „în această perioadă istorică delicată: demilitarizarea inimii omului” (Discurs la Întâlnirea interreligioasă, 4 februarie 2019). Este responsabilitatea noastră, iubiți fraţi şi surori credincioşi, să ajutăm pentru a extirpa din inimi ura şi pentru a condamna orice formă de violență. Prin cuvinte clare încurajăm la asta: să se depună armele, să se reducă cheltuielile militare pentru a avea grijă de necesităţile umanitare, să se transforme instrumentele de moarte în instrumente de viaţă. Să nu fie cuvinte goale, ci să fie cereri insistente pe care le înălțăm pentru binele fraților noştri, împotriva războiului şi a morții, în numele Celui care este pace şi viaţă. Mai puține arme şi mai multă mâncare, mai puțină ipocrizie şi mai multă transparență, mai multe vaccinuri distribuite egal şi mai puține puşti vândute cu nesăbuinţă. Timpurile ne cer să devenim glas al atâtor credincioşi, persoane simple, dezarmate, sătule de violență, pentru ca acela care deține responsabilitate pentru binele comun să se angajeze nu numai să condamne războaiele şi terorismul, ci să creeze condițiile pentru ca ele să nu izbucnească.

Pentru ca popoarele să fie fraţi, rugăciunea trebuie să se înalțe neîncetat la cer şi un cuvânt nu poate înceta să răsune pe pământ: pace. Sfântul Ioan Paul al II-lea a visat un drum comun al celor care cred, ca să se desfășoare de la acel eveniment spre viitor. Dragi prieteni, suntem pe acest drum, fiecare cu propria identitate religioasă, pentru a cultiva pacea în numele lui Dumnezeu, recunoscându-ne fraţi. Papa Ioan Paul ne-a indicat această misiune, afirmând: „Pacea aşteaptă pe profeții săi. Pacea aşteaptă pe artizanii săi” (Discurs adresat reprezentanților Bisericilor creştine, ai Comunităţilor ecleziale şi ai Religiilor mondiale adunaţi la Assisi, 27 octombrie 1986). Unora li s-a părut optimism gol. Însă peste ani a crescut împărtăşirea a crescut şi s-au format istorii de dialog între lumi religioase diferite, care au inspirat parcursuri de pace. Aceasta este adevărata cale. Dacă există cei care vor să dezbine şi să creeze ciocniri, noi credem în importanţa de a merge împreună pentru pace: unii cu alţii, niciodată unii împotriva altora.

Fraţi, surori, drumul nostru este unul care cere constant să purificăm inima. Francisc de Assisi, în timp ce cerea de la ai săi să vadă în ceilalți niște „fraţi, pentru că sunt creați de unicul Creator”, făcea această recomandare: „Pacea pe care o vestiți cu gura, s-o aveți şi mai copios în inimile voastre” (Legenda celor trei însoțitori, XIV,5: FF 1469). Pacea nu este înainte de toate un acord de negociat sau o valoare despre care să se vorbească, ci îndeosebi o atitudine a inimii. Se naște din dreptate, crește în fraternitate, trăieşte din gratuitate. Stimulează la „slujirea adevărului şi la declararea fără temeri şi prefăcătorii a răului atunci când este rău, precum şi mai ales atunci când este comis de cel care se declară adept al crezului nostru” (Mesaj adresat participanților la G20 Interfaith Forum 2021, 7 septembrie 2021). În numele păcii să dezamorsăm, vă rog, în fiecare tradiție religioasă, tentația fundamentalistă, orice insinuare de a face din frate un dușman. În timp ce atâția sunt cuprinși de antagonism, de facţiuni şi jocuri de parte, noi facem să răsune acea afirmație a imamului Alin: „Persoanele sunt de două tipuri: ori fraţi ai tăi în credinţă ori semeni ai tăi în umanitate”. Nu există o altă diviziune.

Popoare fraţi pentru a visa pacea. Însă visul păcii se conjugă astăzi cu un alt vis, visul pământului viitor. Este angajarea pentru îngrijirea creației, pentru casa comună pe care o vom lăsa tinerilor. Religiile, cultivând o atitudine contemplativă şi nu prădătoare, sunt chemate să asculte gemetele mamei pământ, care îndură violență. Dragul frate, patriarhul Bartolomeu, prezent aici, ne-a ajutat să ne formă conştiinţa că „o crimă împotriva naturii este o crimă împotriva noastră înșine şi un păcat împotriva lui Dumnezeu” (Discurs la Sfânta Barbara, 8 noiembrie 1997, citat în Scrisoarea enciclică Laudato si’, 8).

Reafirm ceea ce ne-a arătat pandemia, adică nu putem să rămânem mereu sănătoși într-o lume bolnavă. În ultimele timpuri atâția s-au îmbolnăvit de uitare, uitare a lui Dumnezeu şi a fraților. Asta a dus la o cursă neînfrânată spre autosuficienţa individuală, deraiată într-o aviditate nesătulă, a căror cicatrici le poartă pământul pe care călcăm, în timp ce aerul pe care-l respirăm este plin de substanțe toxice şi săracă de solidaritate. Astfel am revărsat asupra creației poluarea inimii noastre. În acest climat deteriorat, consolează gândul că aceleaşi preocupări şi aceeaşi angajare se formează şi devin patrimoniu al atâtor religii. Rugăciunea şi acțiunea pot reorienta cursul istoriei. Curaj, fraţi şi surori! Avem, în faţa ochilor o viziune, care este aceeaşi a atâtor tineri şi oameni de bunăvoință: pământul drept casă comună, locuită de popoare fraţi. Da, visăm religii surori şi popoare fraţi! Religii surori, care să ajute popoare să fie fraţi în pace, păzitori reconciliaţi ai casei comune a creației. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu