Un ins, un om bogat, îi iese întâmpinare lui Isus în timp ce El „mergea pe drum” (Mc 10,17). De multe ori Evangheliile ni-l prezintă pe Isus „pe drum”, în timp ce se alătură drumului omului și începe să asculte întrebările care locuiesc în inima sa și îl agită. Astfel, El ne dezvăluie că Dumnezeu […]

Un ins, un om bogat, îi iese întâmpinare lui Isus în timp ce El „mergea pe drum” (Mc 10,17). De multe ori Evangheliile ni-l prezintă pe Isus „pe drum”, în timp ce se alătură drumului omului și începe să asculte întrebările care locuiesc în inima sa și îl agită. Astfel, El ne dezvăluie că Dumnezeu nu locuiește în locuri aseptice, în locuri liniștite, distante de realitate, ci merge cu noi și ajunge la noi acolo unde suntem, pe străzile uneori întortocheate ale vieții. Și astăzi, deschizând acest parcurs sinodal, începem prin a ne întreba toți – papa, episcopi, preoți, călugări și călugărițe, surori și frați laici –: noi, comunitate creștină, întrupăm stilul lui Dumnezeu, care merge în istorie și împărtășește evenimentele omenirii? Suntem dispuși la aventura drumului sau, temându-ne de necunoscute, preferăm să ne refugiem în scuzele lui „nu-i de folos” sau a lui „mereu s-a făcut așa”?

A face Sinod înseamnă a merge pe același drum, a merge împreună. Să privim la Isus, care pe drum mai întâi îl întâlnește pe omul bogat, apoi ascultă întrebările sale și în sfârșit îl ajută să discearnă ce să facă pentru a avea viața veșnică. A întâlni, a asculta, a discerne: trei verbe ale Sinodului asupra cărora aș vrea să mă opresc.

A întâlni. Evanghelia începe relatând o întâlnire. Un om iese în întâmpinare lui Isus, îngenunchează în fața Lui, punându-i o întrebare decisivă: „Învățătorule bun, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?” (v. 17). O întrebare așa de importantă cere atenție, timp, disponibilitate de a-l întâlni pe celălalt și de a se lăsa interpelat de neliniștea sa. De fapt, Domnul nu este dezlipit, nu se arată deranjat sau tulburat, dimpotrivă, se oprește cu el. Este disponibil pentru întâlnire. Nimic nu-l lasă indiferent, totul îl pasionează. A întâlni fețe, a intersecta privirile, a împărtăși istoria fiecăruia: iată apropierea lui Isus. El știe că o întâlnire poate schimba viața. Și Evanghelia este presărată de întâlniri cu Cristos care ridică și vindecă. Isus nu mergea în grabă, nu privea la ceas pentru a termina repede întâlnirea. Mereu era în slujba persoanei pe care o întâlnea, pentru a o asculta.

Și noi, care începem acest drum, suntem chemați să devenim experți în arta întâlnirii. Nu în organizarea evenimentelor și în a face o reflecție teoretică despre probleme, ci înainte de toate în a ne lua un timp pentru a-l întâlni pe Domnul și a favoriza întâlnirea dintre noi. Un timp pentru a da spațiu rugăciunii, adorației – această rugăciune pe care noi o neglijăm atât de mult: a adora, a da spațiu adorației – la ceea ce Duhul vrea să spună Bisericii; pentru a ne îndrepta spre fața și spre cuvântul celuilalt, pentru a ne întâlni față în față, pentru a ne lăsa atinși de întrebările surorilor și fraților, pentru a ne ajuta așa încât diversitatea de carisme, vocații și slujiri ne îmbogățește. Fiecare întâlnire – știm asta – cere deschidere, curaj, disponibilitate de a ne lăsa interpelați de fața și de istoria celuilalt. În timp ce uneori preferăm să ne refugiem în raporturi formale sau a purta măști de circumstanță – spiritul clerical și de curte: sunt mai mult monsieur l’abbé decât părinte –, întâlnirea ne schimbă și adesea ne sugerează căi noi pe care nu credeam să le parcurgem. Astăzi, după Angelus, voi primi un grup frumos de persoane ale străzii, care pur și simplu s-au adunat pentru că există un grup de oameni care merge să le asculte, numai să le asculte. Și de la ascultare au reușit să înceapă să meargă. Ascultarea. De atâtea ori, Dumnezeu ne indică tocmai așa drumurile de urmat, făcându-ne să ieșim din obișnuințele noastre obosite. Totul se schimbă atunci când suntem capabili de întâlniri adevărate cu El și între noi. Fără formalisme, fără prefăcătorii, fără machiaj.

Al doilea verb: a asculta. O întâlnire adevărată se naște numai din ascultare. De fapt, Isus ascultă întrebarea acelui om și neliniștea sa religioasă și existențială. Nu dă un răspuns ca la carte, nu oferă o soluție pre-confecționată, nu se preface să răspunde cu gentilețe numai pentru a se descotorosi și a continua drumul său. Pur și simplu îl ascultă. Tot timpul cât este necesar, îl ascultă, fără grabă. Și – lucrul cel mai important – lui Isus nu-i este frică să-l asculte cu inima și nu numai cu urechile. De fapt, răspunsul său nu se limitează perceapă întrebarea, ci îi permite omului bogat să relateze propria istorie, să vorbească despre sine cu libertate. Cristos îi amintește poruncile și el începe să vorbească despre copilăria sa, să împărtășească parcursul său religios, modul în care s-a străduit să-l caute pe Dumnezeu. Când ascultăm cu inima se întâmplă asta: celălalt se simte primit, nu judecat, liber să povestească propria trăire și propriul parcurs spiritual.

Să ne întrebăm, cu sinceritate, în acest itinerar sinodal: cum suntem cu ascultarea? Cum merge „auzul” inimii noastre? Permitem persoanelor să se exprime, să meargă în credință chiar dacă au parcursuri de viață dificile, să contribuie la viața comunității fără a fi împiedicate, refuzate sau judecate? A face Sinod înseamnă a fi pe aceeași cale a Cuvântului făcut om: înseamnă a merge pe urmele sale, ascultând Cuvântul său împreună cu cuvintele celorlalți. Înseamnă a descoperi cu uimire că Duhul Sfânt suflă în mod surprinzător, pentru a sugera parcursuri și limbaje noi. Este un exercițiu lent, probabil obositor, pentru a învăța să ne ascultăm reciproc – episcopi, preoți, călugări și laici, toți, toți cei botezați – evitând răspunsuri artificiale și superficiale, răspunsuri prêt-à-porter, nu. Duhul ne cere să ascultăm întrebările, necazurile, speranțele fiecărei Biserici, ale fiecărui popor și națiune. Să ascultăm și lumea, provocările și schimbările pe care ni le pune în față. Să nu izolăm fonic inima, să ne blindăm în spatele certitudinilor noastre. Certitudinile ne închid de atâtea ori. Să ne ascultăm.

În sfârșit, a discerne. Întâlnirea și ascultarea reciprocă nu sunt ceva scop în sine, care lasă lucrurile așa cum sunt. Dimpotrivă, atunci când intrăm în dialog, ne punem în discuție, pe cale, și la sfârșit nu suntem aceiași de dinainte, suntem schimbați. Evanghelia ne arată astăzi acest lucru. Isus intuiește că omul pe care are în fața sa este bun și religios și împlinește poruncile, dar vrea să-l conducă dincolo de simpla respectare a poruncilor. În dialog, îl ajută să discearnă. Îi propune să se privească înăuntru, în lumina iubirii cu care El însușii, privindu-l fix, îl îndrăgește (cf. v. 21), și să discearnă în această lumină dea ce anume este alipită inima sa. Apoi pentru a descoperi că binele său nu înseamnă a adăuga alte acte religioase, ci, dimpotrivă, să se golească de sine: să vândă ceea ce ocupă inima sa pentru a face spațiu lui Dumnezeu.

Este o indicație prețioasă și pentru noi. Sinodul este un drum de discernământ spiritual, de discernământ eclezial, care se face în adorație, în rugăciune, în contact cu Cuvântul lui Dumnezeu. Și lectura a doua ne spune chiar astăzi că Cuvântul lui Dumnezeu „este viu, plin de putere şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri; el pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei şi judecă sentimentele şi gândurile inimii” (Evr 4,12). Cuvântul ne deschide la discernământ și îl luminează. El orientează Sinodul pentru ca să nu fie o „convention” eclezial, o întâlnire de studii sau un congres politic, pentru ca să nu fie un parlament, ci un eveniment de har, un proces de vindecare condus de Duhul Sfânt. În aceste zile Isus ne cheamă, așa cum a făcut cu omul bogat din Evanghelie, să ne golim, să ne eliberăm de ceea ce este lumesc, precum și de închiderile noastre și de modelele noastre pastorale repetitive; să ne întrebăm despre ce anume vrea să spună Dumnezeu în acest timp și spre care direcție vrea să ne conducă.

Iubiți frați și surori, drum bun împreună! Fie ca să putem fi pelerini îndrăgostiți de Evangheliei, deschiși la surprizele Duhului Sfânt. Să nu pierdem ocaziile de har ale întâlnirii, ascultării reciproce, discernământului. Cu bucuria de a ști că, în timp ce îl căutăm pe Domnul, El este primul care ne vine în întâmpinare cu iubirea.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu