Cateheze despre Scrisoarea către Galateni: 14. A umbla în Duh Iubiți fraţi şi surori, bună ziua! În textul din Scrisoarea către Galateni pe care tocmai l-am ascultat, sfântul Paul îi îndemnă pe creştini să umble în Duhul Sfânt (cf. 5,16.25). Există un stil: a umbla în Duhul Sfânt. De fapt, a crede în Isus înseamnă […]

Cateheze despre Scrisoarea către Galateni: 14. A umbla în Duh

Iubiți fraţi şi surori, bună ziua!

În textul din Scrisoarea către Galateni pe care tocmai l-am ascultat, sfântul Paul îi îndemnă pe creştini să umble în Duhul Sfânt (cf. 5,16.25). Există un stil: a umbla în Duhul Sfânt. De fapt, a crede în Isus înseamnă a-l urma, a merge în urma lui pe drumul său, aşa cum au făcut primii discipoli. Şi în acelaşi timp înseamnă a evita drumul opus, cel al egoismului, al căutării propriului interes, pe care apostolul îl numește „poftele trupului” (v. 16). Duhul este călăuza acestui drum pe calea lui Cristos, un drum minunat dar şi obositor, care începe la Botez şi durează toată viaţa. Să ne gândim la o excursie lungă pe un munte înalt: este fascinant, destinația ne atrage, dar cere atâta trudă şi tenacitate.

Această imagine poate să ne fie utilă pentru a intra în subiectul cuvintelor apostolului: „a umbla în Duh”, „a ne lăsa conduși” de El. Sunt expresii care indică o acțiune, o mișcare, un dinamism care împiedică să ne oprim la primele dificultăți, ci provoacă la încrederea în „forţa care vine de sus” (Păstorul lui Hermas, 43, 21). Parcurgând acest drum, creștinul dobândește o viziune pozitivă despre viaţă. Asta nu înseamnă că răul prezent în lume parcă ar dispare, sau că dispar impulsurile negative ale egoismului şi orgoliului; mai degrabă înseamnă a crede că Dumnezeu mereu este mai puternic decât rezistențele noastre şi mai mare decât păcatele noastre. Şi acest lucru este important!

În timp ce îi îndeamnă pe galateni să parcurgă acest drum, apostolul se pune la nivelul lor. Abandonează verbul la imperativ – „umblați” (v. 16) – şi foloseşte acel „noi” la indicativ: „trăim prin Duh” (v. 25). Ca şi cum ar spune: să ne punem de-a lungul aceleiaşi linii şi să ne lăsăm conduși de Duhul Sfânt. Este un îndemn, un mod exortativ. Sfântul Paul acest îndemn îl simte necesar şi pentru el însuși. Deşi ştie că Isus Cristos trăieşte în el (cf. 2,20), este convins şi că încă n-a ajuns la țintă, la vârful muntelui (cf. Fil 3,12). Apostolul nu se pune deasupra comunităţii sale, nu spune: „Eu sunt șeful, voi sunteți ceilalți; eu am ajuns în vârful muntelui şi voi sunteți pe cale” – nu spune asta –, ci se situează în mijlocul tuturor, pentru a da exemplul concret a cât de necesar este a asculta de Dumnezeu, corespunzând tot mai mult şi tot mai bine conducerii Duhului. Şi ce frumos este când noi găsim păstori care merg cu poporul lor şi care nu se dezlipesc de el. Este atât de frumos acest lucru; face bine sufletului.

Acest „a umbla în Duh” nu este numai o acțiune individuală: se referă şi la comunitate în ansamblul său. De fapt, a construi comunitatea urmând calea indicată de apostol este entuziasmant, dar angajant. „Poftele trupului”, „ispitele” – să spunem aşa – pe care le avem noi toţi, adică invidiile, prejudecățile, ipocriziile, supărările continuă să se facă simțite şi recurgerea la o rigiditate normativă poate să fie o tentaţie ușoară, dar făcând astfel s-ar ieşi de pe cărarea libertății şi, în loc de a urca în vârf, s-ar întoarce în jos. A parcurge calea Duhului cere în primul rând să se dea spațiu harului şi carității. A face spațiu harului lui Dumnezeu, a nu avea teamă. Paul, după ce şi-a făcut auzit în mod sever glasul său, îi invită pe galateni să ia fiecare asupra sa dificultățile celuilalt şi, dacă vreunul ar ajunge să greșească, să folosească blândețea (cf. 5,22). Să ascultăm cuvintele sale: „Fraţilor, dacă un om a căzut într-o greşeală, voi, cei spirituali, corectaţi-l în duhul blândeţii! Dar tu fii atent la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu! Purtaţi-vă unii altora povara şi astfel veţi împlini legea lui Cristos!” (6,1-2). O atitudine foarte diferită de bârfă; nu, aceasta nu este potrivit Duhului. Potrivit Duhului înseamnă a avea această dulceață cu fratele în corectarea lui şi a fi atenți la noi înșine cu umilinţă pentru a cădea noi în acele păcate.

De fapt, atunci când suntem ispitiți să-i judecăm rău pe ceilalți, aşa cum se întâmplă adesea, trebuie să reflectăm înainte de toate asupra fragilității noastre. Cât de ușor este a critica pe ceilalți! Dar există oameni care par că au licență în bârfă. În fiecare zi îi critică pe ceilalți. Dar priveşte-te pe tine însuți! Este bine să ne întrebăm ce anume ne determină să corectăm un frate sau o soră, şi dacă nu suntem în vreun fel coresponsabili de greșeala sa. Duhul Sfânt, în afară de a ne dărui blândețea, ne invită la solidaritate, să purtăm poverile celorlalți. Câte poveri sunt prezente în viaţa unei persoane: boala, lipsa locului de muncă, singurătatea, durerea…! Şi câte alte încercări care cer apropierea şi iubirea fraților! Ne pot ajuta şi cuvintele sfântului Augustin când comentează chiar acest text: „De aceea, fraților, când unul este surprins în vreo greșeală, […] corectați-l în această manieră, cu blândeţe. Şi dacă tu ridici glasul, iubește în interior. Fie că încurajezi, că te arăți patern, că reproşezi, că eşti sever, iubește” (Discursuri 163/B 3). Iubește mereu. Regula supremă a corectării fraterne este iubirea: a voi binele fraților noştri şi surorilor noastre. Este vorba de a tolera problemele celorlalți, defectele celorlalți în tăcere în rugăciune, pentru a găsi după aceea drumul just pentru a-l corecta. Şi acest lucru nu este ușor. Drumul mai ușor este bârfa. A-l jumuli pe celălalt ca şi cum eu aş fi perfect. Şi acest lucru nu trebuie să se facă. Blândeţe. Răbdare. Rugăciune. Apropiere.

Să mergem cu bucurie şi cu răbdare pe acest drum, lăsându-ne conduși de Duhul Sfânt.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu