Cateheze. Viciile şi virtuţile. 20. Iubirea 

Iubiți fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi vom vorbi despre a treia virtute teologală, iubirea. Celelalte două, amintim, erau credinţa şi speranţa: astăzi vom vorbi despre a treia, iubirea. Ea este culmea întregului itinerar pe care l-am făcut cu catehezele despre virtuți. A ne gândi la iubire lărgește imediat inima, lărgește mintea, aleargă la cuvintele inspirate ale sfântului Paul în Prima Scrisoare către Corinteni. Încheind acel imn minunat, sfântul Paul citează triada virtuților teologale şi exclamă: „Iar acum rămân acestea trei: credinţa speranţa şi iubirea. Dar cea mai mare dintre toate acestea este iubirea” (1Cor 13,13).

Paul adresează aceste cuvinte unei comunităţi care nu este deloc perfectă în iubirea fraternă: creştinii din Corint erau mai degrabă certăreţi, existau diviziuni interne, există cel care pretinde că are dreptate mereu şi nu-i ascultă pe ceilalți, făcându-i inferiori. Acestora Paul le aminteşte că știința umflă, în timp ce iubirea edifică (cf. 1Cor 8,1). Apoi apostolul înregistrează un scandal care atinge chiar şi momentul de unire maximă a unei comunităţi creştine, adică „cina Domnului”, celebrarea euharistică: şi acolo sunt diviziuni, şi există cel care profită pentru a mânca şi a bea excluzând pe cel care nu are nimic (cf. 1Cor 11,18-22). În faţa acestui fapt, Paul dă o judecată clară: „când vă adunaţi la un loc, n-o faceţi ca să mâncaţi Cina Domnului” (v. 20), aveți un alt ritual, care este păgân, nu este cina Domnului.

Cine ştie, probabil că în comunitatea din Corint nimeni nu se gândea că a comis păcat şi acele cuvinte aşa de dure ale apostolului sunau un pic incomprehensibile pentru ei. Probabil că toţi erau convinși că sunt persoane bune şi dacă ar fi fost interogați cu privire la iubire, ar fi răspuns că desigur iubirea era pentru ei o valoare foarte importantă, precum şi prietenia şi familia. Şi în zilele noastre iubirea este pe buzele tuturor, este pe buzele atâtor „influencer” şi în refrenele atâtor cântece. Se vorbește mult despre iubire, dar ce este iubirea?

„Dar cealaltă iubire?”, pare să-i întrebe Paul pe creştinii săi din Corint. Nu iubirea care urcă, ci aceea care coboară; nu aceea care ia, ci aceea care dăruiește; nu aceea care apare, ci aceea care se ascunde. Paul este preocupat că la Corint – ca şi între noi astăzi – se face confuzie şi că în realitate nu există nicio urmă a virtuții teologale a iubirii, aceea care vine numai de la Dumnezeu. Şi dacă şi în cuvinte toţi asigură că sunt persoane bune, că iubesc propria familie şi pe proprii prieteni, în realitate știu foarte puţin despre iubirea lui Dumnezeu.

Creştinii din antichitate aveau la dispoziție diferite cuvinte grecești pentru a defini iubirea. La sfârşit, a reieșit termenul „agape”, pe care în mod normal îl traducem cu „iubire”. Pentru că într-adevăr creştinii sunt capabili de toate iubirile din lume: şi ei se îndrăgostesc, mai mult sau mai puţi cum li se întâmplă tuturor. Şi ei experimentează bunăvoinţa care se simte în prietenie. Şi ei trăiesc iubirea de patrie şi iubirea universală faţă de întreaga omenire. Dar există o iubire mai mare, o iubire care provine de la Dumnezeu şi se îndreaptă către Dumnezeu, care ne abilitează să-l iubim pe Dumnezeu, să devenim prietenii săi, ne abilitează să-l iubim pe aproapele aşa cum îl iubește Dumnezeu, cu dorința de a împărtăși prietenia cu Dumnezeu. Această iubire, din cauza lui Cristos, ne împinge acolo unde omenește nu am merge: este iubirea faţă de cel sărac, faţă de ceea ce nu este vrednic de iubit, faţă de cel care nu ne iubește şi nu este recunoscător. Este iubirea faţă de ceea ce nimeni nu ar iubi; şi faţă de dușman. Şi faţă de dușman. Aceasta este „teologală”, aceasta vine de la Dumnezeu, este lucrare a Duhului Sfânt în noi.

Predică Isus, în cuvântarea de pe munte: „Dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Căci şi păcătoşii îi iubesc pe cei care îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor care vă fac bine, ce răsplată aveţi? Şi păcătoşii fac la fel” (Lc 6,32-33). Şi conclude: „Voi însă iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără ca să aşteptaţi nimic, iar răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, pentru că el este bun faţă de cei nerecunoscători şi răi!” (v. 35). Să ne amintim asta: „Voi însă iubiți-i pe dușmanii voștri, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără ca să aşteptaţi nimic”. Să nu uităm asta!

În aceste cuvinte iubirea se revelează ca virtute teologală şi asumă numele de caritate. Iubirea este caritate. Ne dăm seama imediat că este o iubire dificilă, ba chiar imposibil de practicat dacă nu trăim în Dumnezeu. Natura noastră umană ne face să iubim spontan ceea ce este bun şi frumos. În numele unui ideal sau al unui mare afect putem chiar să fim generoși şi să facem acte eroice. Dar iubirea lui Dumnezeu merge dincolo de aceste criterii. Iubirea creştină îmbrățișează ceea ce nu este vrednic de iubire, oferă iertarea – cât de dificil este a ierta! câtă iubire este necesară pentru a ierta! –, iubirea creştină îi binecuvântează pe cei care blestemă, în timp ce noi suntem obișnuiți, în faţa unei insultări sau a unui blestem, să răspundem cu o altă insultare, cu un alt blestem. Este o iubire aşa de grea încât pare aproape imposibilă, şi totuşi este singurul lucru care va rămâne din noi. Iubirea este „poarta strâmtă” prin care trebuie să trecem pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că în seara vieţii nu vom fi judecați despre iubirea generică, vom fi judecați tocmai despre caritate, despre iubirea pe care noi am avut-o în concret. Şi Isus ne spune asta, atât de frumos: „Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi‑aţi făcut” (Mt 25,40). Acesta este lucrul frumos, lucrul mare al iubirii. Înainte şi curaj!

________

APEL

Îndrept gândul meu spre populațiile iubite din Afganistan, lovite dur de inundațiile tragice care au provocat numeroase pierderi de vieți umane, între care copii, şi continuă să provoace distrugerea multor case. Mă rog pentru victime, îndeosebi pentru copii şi pentru familiile lor şi fac apel la comunitatea internațională pentru ca să furnizeze imediat ajutoarele şi sprijinul necesare să-i protejeze pe cei mai vulnerabili.

Şi să ne rugăm pentru pace: să nu uităm martirizata Ucraina; să nu uităm Palestina, Israelul, Myanmarul. Să ne rugăm pentru pace, să ne rugăm pentru toate popoarele care îndură războiul. Toţi împreună, cu inima mare, să ne rugăm pentru ca să fie pacea definitivă, şi fără războaie, fără războaie. Pentru că războiul este mereu o înfrângere: mereu!

Pentru toţi, Binecuvântarea mea!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu