Cateheze despre bătrânețe: 9. Iudita. O tinerețe admirabilă, o bătrânețe generoasă Iubiți fraţi şi surori, bună ziua! Astăzi vom vorbi despre Iudita, o eroină biblică. Încheierea cărții care îi poartă numele – am ascultat un text – sintetizează ultima parte a vieţii acestei femei, care a apărat Israelul de dușmanii săi. Iudita este o văduvă […]

Cateheze despre bătrânețe: 9. Iudita. O tinerețe admirabilă, o bătrânețe generoasă

Iubiți fraţi şi surori, bună ziua!

Astăzi vom vorbi despre Iudita, o eroină biblică. Încheierea cărții care îi poartă numele – am ascultat un text – sintetizează ultima parte a vieţii acestei femei, care a apărat Israelul de dușmanii săi. Iudita este o văduvă evreică tânără şi virtuoasă care, grație credinţei sale, frumuseții sale şi inteligenţei sale, salvează orașul Betulia şi poporul lui Iuda de asediul lui Holofern, generalul lui Nabucodonosor regele Asiriei, dușman prepotent şi dispreţuitor al lui Dumnezeu. Şi astfel, cu modul său viclean de a acționa, este capabilă să-l elimine pe dictatorul care era împotriva țării. Era curajoasă, această femeie, dar avea credinţă.

După marea aventură care o are ca protagonistă, Iudita se întoarce în orașul său, Betulia, unde trăieşte o bătrânețe frumoasă până la o sută cinci ani. Venise pentru ea timpul bătrâneții aşa cum vine pentru multe persoane: uneori după o viaţă intensă de muncă, uneori după o existență aventuroasă, sau de mare dăruire. Eroismul nu este numai cel al marilor evenimente care cad sub reflectoare, de exemplu cel al Iuditei că l-a ucis pe dictator: dar adesea eroismul se află în tenacitatea iubirii revărsate într-o familie dificilă şi în favoarea unei comunităţi amenințate.

Iudita a trăit peste o sută de ani, o binecuvântare deosebită. Dar astăzi nu este rar să se aibă atâția ani de trăit încă după perioada pensionării. Cum să interpretăm, cum să facem să aducă rod acest timp pe care-l avem la dispoziție? Eu ies la pensie astăzi, şi vor fi atâția ani, şi ce pot să fac, în aceşti ani, cum pot să cresc – în vârstă merge de la sine – dar cum pot să cresc în autoritate, în sfințenie, în înţelepciune?

Perspectiva pensionării coincide pentru mulţi cu aceea a unei odihne meritate şi dorite de la activități angajante şi obositoare. Dar se întâmplă şi ca sfârşitul muncii să reprezinte un izvor de preocupare şi să fie așteptat cu vreo trepidație: „Ce voi face acum când viaţa mea se va goli de ceea ce a umplut-o atâta timp?”: aceasta este întrebarea. Munca zilnică înseamnă şi un ansamblu de relaţii, satisfacția de a câștiga cele necesare pentru trai, experienţa de a avea un rol, o consideraţie meritată, un timp plin care merge dincolo de simplul orar de muncă.

Desigur, există angajarea, bucuroasă şi obositoare, de a avea grijă de nepoți, şi astăzi bunicii au un rol foarte mare în familie pentru a ajuta la creșterea nepoților; dar ştim că astăzi se nasc tot mai puțini copii, iar părinţii sunt adesea distanți, mai supuși la mutări, cu situaţii de muncă şi de locuință care nu sunt favorabile. Uneori sunt şi mai contrari în a încredinţa bunicilor spaţii de educație, acordându-le numai cele legate de nevoia de asistență. Dar cineva îmi spunea, un pic zâmbind cu ironie: „Astăzi, bunicii, în această situaţie socio-economică, au devenit mai importanți, pentru că au pensia”. Există noi exigențe, şi în domeniul relațiilor educative şi parentale, care ne cer să remodelăm alianța tradiţionala între generații.

Dar, ne întrebăm: noi facem acest efort de „remodelare”? Sau îndurăm pur şi simplu inerţia condițiilor materiale şi economice? Coexistența generațiilor, de fapt, se prelungește. Încercăm, toţi împreună, să le facem mai umane, mai afectuoase, mai drepte, în noile condiții ale societăților moderne? Pentru bunici, o parte importantă a vocației lor este să-i susțină pe fii în educarea copiilor. Cei mici învaţă forţa duioșiei şi respectul faţă de fragilitate: lecții de neînlocuit, care cu bunicii sunt mai ușoare de dat şi de primit. Bunicii, la rândul lor, învaţă că duioșia şi fragilitatea nu sunt numai semne ale slăbirii: pentru tineri, sunt treceri care fac uman viitorul.

Iudita rămâne văduvă devreme şi nu are copii, dar, ca bătrână, este capabilă să trăiască o perioadă de plinătate şi de seninătate, având conştiinţa că a trăit până la capăt misiunea pe care Domnul i-a încredințat-o. Pentru ea este timpul de a lăsa moştenirea bună a înţelepciunii, a duioșiei, a darurilor pentru familie şi pentru comunitate: o moștenire de bine şi numai de bunuri. Când ne gândim la moștenire, uneori ne gândim la bunuri, şi nu la binele care s-a făcut la bătrânețe şi care a fost semănat, acel bine care este cea mai bună moștenire pe care noi o putem lăsa.

Tocmai la bătrânețea sa, Iudita „a acordat libertatea slujitoarei sale preferate”. Acesta este un semn al unei priviri atente şi umane faţă de cel care i-a fost aproape. Această slujitoare a însoţit-o în momentul acelei aventuri pentru a-l învinge pe dictator şi a-l elimina. Ca bătrâni, se pierde un pic vederea dar privirea interioară devine mai pătrunzătoare: se vede cu inima. Devin capabili să vadă lucruri care înainte scăpau. Bătrânii știu să privească şi știu să vadă… Aşa este: Domnul nu încredinţează talentele sale numai tinerilor şi celor puternici: are pentru toţi talente, după măsura fiecăruia, şi pentru bătrâni. Viaţa comunităţilor noastre trebuie să ştie să se bucure de talentele şi de carismele atâtor bătrâni, care pentru statistici sunt deja la pensie, dar care sunt o bogăţie de valorizat. Asta cere, din partea bătrânilor înșiși, o atenţie creativă, o atenţie nouă, o disponibilitate generoasă. Abilităţile precedente din viaţa activă pierd partea lor de constrângere şi devin resurse de donaţie: a învăța, a sfătui, a construi, a îngriji, a asculta… De preferat în favoarea celor mai dezavantajați, care nu-şi pot permite nicio învățare sau care sunt abandonați singurătății lor.

Iudita a eliberat-o pe slujitoarea sa şi a umplut pe toţi cu atenții. Ca tânără şi-a cucerit stima comunităţii cu curajul său. Ca bătrână, a meritat-o pentru duioșia cu care a îmbogățit libertatea şi afectele. Iudita nu este o pensionară care trăieşte melancolic golul său: este o bătrână pasionată care umple cu daruri timpul pe care i-l dăruiește Dumnezeu. Eu vă rog: luați, într-una din aceste zile, Biblia şi luați Cartea Iuditei: este micuță, se citește ușor, sunt zece pagini, nu mai mult. Citiți această istorie a unei femei curajoase care se termină aşa, cu duioșie, cu generozitate, o femeie la înălțime. Şi aşa aş vrea eu ca să fie bunicele noastre. Toate aşa: curajoase, înțelepte şi să lase moştenirea nu a banilor, ci moştenirea înţelepciunii, semănată în nepoții lor.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu