Cateheze. Viciile şi virtuţile. 15. Tăria

Iubiți fraţi şi surori, bună ziua!

Cateheza de astăzi este dedicată celei de-a treia dintre virtuțile cardinale, adică tăria. Pornim de la descrierea pe care o dă Catehismul Bisericii Catolice: „Tăria este virtutea morală care în dificultăți asigură fermitate şi statornicie în urmarea binelui. Ea întărește hotărârea de a rezista ispitelor şi de a depăși obstacolele vieţii morale. Virtutea tăriei ne face în stare să învingem teama, chiar şi teama de moarte, şi să înfruntăm încercare şi persecuțiile” (nr. 1808). Aşa spune Catehismul Bisericii Catolice despre virtutea tăriei.

Iată, așadar, cea mai „combativă” dintre virtuți. Dacă prima dintre virtuțile cardinale, adică prudenţa, era asociată mai ales cu rațiunea omului; şi în timp ce dreptatea îşi găsea locuința în voinţă; această a treia virtute, tăria, este adesea legată de autorii scolastici cu ceea ce anticii numeau „apetit irascibil”. Gândirea antică nu a imaginat un om fără pasiuni: ar fi o piatră. Şi nu este spus că pasiunile sunt în mod necesar reziduul unui păcat; însă ele trebuie educate, trebuie orientate, trebuie purificate cu apa Botezului, sau mai bine zis cu focul Duhului Sfânt. Un creştin fără curaj, care nu-şi pleacă în faţa binelui propria forță, care nu deranjează pe nimeni, este un creştin inutil. Să ne gândim la asta! Isus nu este un Dumnezeu diafan şi aseptic, care nu cunoaște emoțiile umane. Dimpotrivă. În faţa morții prietenului Lazăr izbucneşte în plâns; şi în anumite expresii ale sale transpare sufletul său pasionat, ca atunci când spune: „Foc am venit să arunc pe pământ şi ce altceva vreau decât să se aprindă!” (Lc 12,49); şi în faţa comerțului din templu a reacționat cu forță (cf. Mt 21,12-13). Isus avea pasiune.

Dar acum să încercăm o descriere existențială a acestei virtuți aşa de importante care ne ajută să aducem rod în viaţă. Anticii – atât filozofii greci, cât şi teologii creştini – recunoșteau în virtutea tăriei o dublă mișcare, una pasivă şi alta activă.

Prima este îndreptată în noi înșine. Există dușmani interni pe care trebuie să-i înfrângem, care merg sub numele de neliniște, de angoasă, de frică, de vină: toate forţele care se agită în interiorul nostru şi care în vreo situaţie ne paralizează. Câți luptători mor încă înainte de a începe provocarea! Pentru că nu-şi dau seama de aceşti dușmani interni. Tăria este o victorie înainte de toate chiar împotriva noastră. Cea mai mare parte dintre fricile care se nasc în noi sunt irealiste, şi nu se adeveresc deloc. Așadar este mai bine a-l invoca pe Duhul Sfânt şi a înfrunta totul cu tărie răbdătoare: câte o problemă pe rând, cum suntem capabili, dar nu singuri! Domnul este cu noi, dacă ne încredem în El şi căutăm cu sinceritate binele. Atunci în orice situaţie putem să ne bazăm pe Providența lui Dumnezeu care ne este scut şi coif.

Şi apoi a doua mișcare a virtuții tăriei, de această dată de natură mai activă. În afară de încercările interne, există dușmani externi, care sunt încercările vieţii, persecuțiile, dificultățile la care nu ne așteptam şi care ne surprind. De fapt, noi putem încerca să prevedem ceea ce ni se va întâmpla, dar în mare parte realitatea este făcută din evenimente imponderabile, şi în această mare uneori barca noastră este purtată de valuri încoace şi încolo. Atunci tăria ne face să fim marinari rezistenţi, care nu se înspăimântă şi nu se descurajează.

Tăria este o virtute fundamentală pentru că ia în serios provocarea răului din lume. Cineva se preface că el nu există, că totul merge bine, că voința umană nu este uneori oarbă, că în istorie nu se luptă forțe întunecate aducătoare de moarte. Dar este suficient a răsfoi o carte de istorie, sau din păcate şi ziarele, pentru a descoperi delictele la care suntem un pic victime şi un pic protagoniști: războaie, violenţe, sclavii, oprimarea săracilor, răni niciodată vindecate care încă sângerează. Virtutea tăriei ne face să reacţionăm şi să strigăm un „nu”, un „nu” sec la toate acestea. În Occidentul nostru confortabil, care a diluat un pic totul, care a transformat drumul de perfecțiune într-o simplă dezvoltare organică, ce nu are nevoie de lupte pentru că totul îi apare egal, simţim uneori o nostalgie sănătoasă de profeți. Dar sunt foarte rare persoanele incomode şi vizionare. Este nevoie de cineva care să ne scoale de pe locul moale în care ne-am aranjat şi să ne facă să repetăm în manieră hotărâtă „nu”-ul nostru spus răului şi la tot ceea ce conduce la indiferență. „Nu” spus răului şi „nu” spus indiferenței; „da” spus drumului, drumului care ne face să înaintăm, şi pentru aceasta trebuie luptat.

Să redescoperim așadar în Evanghelie tăria lui Isus şi s-o învățăm din mărturia sfinților şi a sfintelor. Mulţumesc!

***

Şi gândul meu se îndreaptă spre martirizata Ucraina şi spre Palestina şi Israel. Fie ca Domnul să ne dea pacea! Războiul este peste tot – să nu uităm Myanmarul – dar să cerem Domnului pacea şi să nu-i uităm pe aceşti fraţi şi surori ai noştri care suferă mult în aceste locuri de război. Să ne rugăm împreună şi mereu pentru pace. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu