Iubiți fraţi, bună ziua, bine aţi venit! Mulţumesc că aţi venit cu ocazia Cursului anual despre forul intern, organizat de Penitenţiaria Apostolică, ajuns la a XXXIII-a ediţie. Mulţumesc cardinalului Mauro Piacenza, penitenţiar major, îi mulţumesc pentru cuvintele sale respectuoase şi pentru ceea ce face; acelaşi lucru îl spun regentului, mons. Nykiel, care lucrează mult, prelaţilor, […]

Iubiți fraţi, bună ziua, bine aţi venit!

Mulţumesc că aţi venit cu ocazia Cursului anual despre forul intern, organizat de Penitenţiaria Apostolică, ajuns la a XXXIII-a ediţie. Mulţumesc cardinalului Mauro Piacenza, penitenţiar major, îi mulţumesc pentru cuvintele sale respectuoase şi pentru ceea ce face; acelaşi lucru îl spun regentului, mons. Nykiel, care lucrează mult, prelaţilor, oficialilor şi personalului de la Penitenţiarie – mulţumesc tuturor! –, colegiilor de penitenţiari din bazilicile papale şi vouă tuturor care participaţi la curs.

De peste trei decade, Penitenţiaria Apostolică oferă acest moment important şi valabil de formare, pentru a contribui la pregătirea de buni duhovnici, pe deplin conștienți de importanţa ministeriului în slujba penitenților. Reînnoiesc recunoștința mea şi încurajarea mea faţă de Penitenţiarie să continue în această angajare formativă, care face atât de mult bine Bisericii pentru că ajută ca să circule în venele sale limfa milostivirii. Este bine de subliniat asta. Cardinalul a repetat asta mult: limfa milostivirii. Dacă nu simte să fie un dătător de milostivire care se primeşte de la Isus, să nu meargă la confesional. Într-una din bazilicile papale, de exemplu, i-am spus cardinalului: „Este unul care aude şi reproșează, reproșează şi apoi îți dă o pocăință care nu se poate face…”. Vă rog, asta nu merge: nu. Milostivire: tu stai acolo pentru a ierta şi pentru a dărui un cuvânt pentru ca persoana să poată merge înainte reînnoită de iertare. Tu stai acolo pentru a ierta: asta voi puneți-o în inimă.

Exortaţia apostolică Evangelii gaudium spune că Biserica în ieșire „trăieşte o dorință inepuizabilă de a oferi milostivire, rod al faptului că a experimentat milostivirea infinită a Tatălui şi forţa sa difuzivă” (nr. 24). Așadar există o legătură indisolubilă între vocația misionară a Bisericii şi oferta milostivirii pentru toţi oamenii. Trăind din milostivire şi oferind-o tuturor, Biserica se realizează pe sine însăși şi îndeplinește propria acțiune apostolică şi misionară. Aproape că am putea afirma că milostivirea este inclusă în „notele” caracteristice ale Bisericii, îndeosebi face să strălucească sfințenia şi apostolicitatea.

Din totdeauna Biserica, cu stiluri diferite în diferitele epoci, a exprimat această „identitate de milostivire”, îndreptată fie spre trup fie spre suflet, dorind, cu Domnul său, mântuirea integrală a persoanei. Şi opera milostivirii devine ajunge astfel să coincidă cu însăși acțiunea misionară a Bisericii, cu evanghelizarea, pentru că în ea transpare faţa lui Dumnezeu aşa cum ne-a arătat-o Isus.

Pentru acest motiv nu este posibil, în special în acest timp al Postului Mare, să lăsăm să dispară atenţia faţă de exercitarea carității pastorale, care se exprimă în mod concret şi eminent tocmai în disponibilitatea preoţilor, fără nicio rezervă, la exercitarea slujirii reconcilierii.

Disponibilitatea duhovnicului se manifestă în câteva atitudini evanghelice. Înainte de toate în primirea tuturor fără prejudecăți, pentru că numai Dumnezeu ştie ce poate realiza harul în inimi, în orice moment; apoi în ascultarea fraților cu urechea inimii, rănită ca Inima lui Cristos; în dezlegarea penitenților, împărțind cu generozitate iertarea lui Dumnezeu; în însoțirea parcursului penitenţial, fără forțări, menținând pasul credincioșilor, cu răbdare şi rugăciune constante.

Să ne gândim la Isus care, în faţa femeii adultere, alege să rămână în tăcere, pentru a o salva de la condamnarea la moarte (cf. In 8,6); tot aşa şi preotul în confesional să iubească tăcerea, să fie mărinimos cu inima, știind că fiecare penitent îi aminteşte însăși condiția sa personală: că este păcătos şi slujitor de milostivire. Acesta este adevărul vostru; dacă vreunul nu se simte păcătos, vă rog, să nu meargă la confesional: păcătos şi slujitor de milostivire stau împreună. Această conștiință va face în aşa fel încât confesionalele să nu fie abandonate şi ca preoţii să nu fie lipsiți de disponibilitate. Misiunea evanghelizatoare a Bisericii trece în bună parte de la redescoperirea darului Spovezii, şi în vederea apropiatului Jubileu din 2025.

Mă gândesc la planurile pastorale ale Bisericilor particulare, în care n-ar trebui să lipsească niciodată un spațiu just pentru slujirea Reconcilierii sacramentale. Îndeosebi, mă gândesc la penitenţiarul din fiecare catedrală, la penitenţiarii din sanctuare; mă gândesc mai ales la prezența obișnuită a unui duhovnic, cu orar amplu, în fiecare zonă pastorală, precum şi în bisericile în care slujesc comunităţi de călugări, ca să fie mereu penitenţiarul care este la rând. Mereu, niciodată confesionale goale! „Dar – ai putea să spui – oamenii nu vin!”: citește ceva, roagă-te; dar aşteaptă, vor veni.

Dacă milostivirea este misiunea Bisericii, şi este misiunea Bisericii, trebuie să facilităm cât mai mult posibil accesul credincioșilor la această „întâlnire de iubire”, îngrijind-o încă de la prima Spovadă a copiilor şi extinzând această atenţie la locurile de îngrijire şi de suferinţă. Când nu se mai poate face mult pentru a vindeca trupul, tot mai mult se poate şi trebuie să se facă pentru sănătatea sufletului! În acest sens, Spovada individuală reprezintă drumul privilegiat de parcurs, pentru că favorizează întâlnirea personală cu Milostivirea Divină, pe care fiecare inimă căită o aşteaptă. Fiecare inimă căită aşteaptă milostivirea. În Spovada individuală, Dumnezeu vrea să mângâie personal, cu milostivirea sa, pe fiecare păcătos în parte: Păstorul, numai El, cunoaște şi iubește oile pe fiecare în parte, în special pe cele mai slabe şi rănite. Şi celebrările comunitare să fie valorizate în unele ocazii, fără a renunța la Spovezile individuale ca formă obișnuită a celebrării sacramentului.

În lume, vedem asta din păcate în fiecare zi, nu lipsesc focarele de ură şi de răzbunare. Noi duhovnicii trebuie să înmulţim atunci „focarele de milostivire”. Să nu uităm că suntem într-o luptă supranaturală, o luptă care apare deosebit de virulentă în timpul nostru, chiar dacă noi cunoaștem deja rezultatul final al victoriei lui Cristos asupra puterilor răului. Însă lupta încă există şi victoria se realizează realmente de fiecare dată când un penitent este dezlegat. Nimic nu îndepărtează şi nu înfrânge mai mult răul decât milostivirea divină. Şi cu privire la asta aş vrea să vă spun un lucru: Isus ne-a învățat că niciodată nu se dialoghează cu diavolul, niciodată! La ispita din deșert El a răspuns cu Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu a intrat în dialog. În confesional să fiți atenți: niciodată să nu dialogaţi cu „răul”, niciodată; se oferă ceea ce este corect pentru iertare şi se deschide vreo ușă pentru a ajuta să se meargă înainte, dar a nu fi niciodată psihiatrul sau psihanalistul; vă rog, să nu se intre în aceste lucruri! Dacă vreunul dintre voi are această vocație, s-o exercite în altă parte, dar nu în tribunalul pocăinţei. Acesta este un dialog care nu este potrivit să se facă în momentul milostivirii. Acolo tu trebuie să te gândești numai la iertare şi la modul în care să „te descurci” pentru a face să se intre în iertare: „Tu eşti căit?” – „Nu” – „Dar nu te apasă acest lucru?” – „Nu” – „Dar măcar tu ai vrea să fii căit?” – „Eventual”. Există o ușă, mereu trebuie căutată ușa pentru a intra cu iertarea. Şi atunci când nu se poate intra pe ușă, se intră pe fereastră: însă trebuie încercat mereu să se intre cu iertarea. Cu o iertare mărinimoasă; „să fie ultima dată, data viitoare nu te iert”: nu, asta nu merge. Astăzi îmi revine mie, la ora trei vine duhovnicul la mine! Şi un alt lucru: să ne gândim că Dumnezeu iartă din belșug. Am spus acest lucru anul trecut, dar vreau să-l repet: a fost un spectacol în urmă cu niște ani despre fiul risipitor, ambientat în cultura actuală, unde tânărul povestește aventurile sale şi cum s-a îndepărtat de casă. Şi la sfârşit vorbește cu un prieten, căruia îi spune că simte nostalgie de tatăl şi vrea să se întoarcă acasă. Şi prietenul îl sfătuiește să-i scrie tatălui, întrebându-l dacă vrea să-l primească din nou şi cerând, în caz afirmativ, să pună o batistă albă la o fereastră a casei: va fi semnalul că va fi primit. Spectacolul continuă şi, când tânărul se apropie de casă, o vede plină de batiste albe. Mesajul este acesta: belșugul. Dumnezeu nu spune: „Numai asta…”; spune: „Tot!”. Este naiv Dumnezeu? Nu știu dacă este naiv, dar este abundent: iartă mereu mai mult, mereu! Am cunoscut buni duhovnici şi mereu duhovnicul bun ştie să ajungă acolo.

Iubiți fraţi, știu că mâine, la sfârşitul Cursului, veți avea o celebrare penitenţială. Acest lucru este bun şi semnificativ: a primi şi a celebra personal darul pe care suntem chemaţi să-l ducem fraților şi surorilor; a experimenta duioșia iubirii milostive a lui Dumnezeu. El nu încetează niciodată să ne demonstreze inima sa milostivă. El nu încetează niciodată să ierte. Noi suntem cei care încetăm să cerem iertare, dar El nu încetează niciodată.

Vă însoțesc cu rugăciunea şi îi mulţumesc Penitenţiariei pentru munca pe care o desfășoară fără încetare în favoarea sacramentului Iertării. Şi vă invit să redescoperiţi, să aprofundați teologic şi să răspândiți pastoral – şi în vederea Jubileului – acea lărgire naturală a milostivirii care sunt indulgenţele, după voința Tatălui ceresc de a ne avea mereu şi numai cu El, fie în această viaţă fie în viaţa veșnică.

Mulţumesc pentru angajarea voastră zilnică şi pentru fluviile de milostivire pe care, ca niște canale umile, le revărsaţi şi le veți revărsa în lume, pentru a stinge incendiile răului şi a aprinde focul Duhului Sfânt. Vă binecuvântez pe toţi din inimă. Şi vă cer, cu rugăminte, să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu