Iubiți frați și surori, bună ziua! Evanghelia de la liturgia de astăzi (Mc 9,30-37) relatează că, de-a lungul drumului spre Ierusalim, discipolii lui Isus discutau despre cine „este mai mare între ei” (v. 34). Atunci Isus le-a adresat lor o frază puternică, ce este valabilă şi pentru noi astăzi: „Dacă cineva vrea să fie primul, […]

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Evanghelia de la liturgia de astăzi (Mc 9,30-37) relatează că, de-a lungul drumului spre Ierusalim, discipolii lui Isus discutau despre cine „este mai mare între ei” (v. 34). Atunci Isus le-a adresat lor o frază puternică, ce este valabilă şi pentru noi astăzi: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor!” (v. 35). Dacă tu vrei să fii primul, trebuie să mergi la coadă, să fii ultimul, şi să-i slujești pe toţi”. Prin această frază lapidară, Domnul inaugurează o răsturnare: răstoarnă criteriile care marchează ce anume contează cu adevărat. Valoarea unei persoane nu mai depinde de rolul pe care-l ocupă, de succesul pe care-l are, de munca pe care o desfășoară, de banii din bancă; nu, nu, nu depinde de acelea; măreția şi reuşita, în ochii lui Dumnezeu, au un metru diferite: se măsoară după slujire. Nu după ceea ce avem, ci după ceea ce dăm. Vrei să fii primul? Slujește. Acesta este drumul.

Astăzi cuvântul „slujire” apare un pic palid, uzat de folosire. Însă în Evanghelie are o semnificație precisă şi concretă. A sluji nu este o expresie de curtoazie: înseamnă a face ca Isus, care, rezumând în puține cuvinte viaţa sa, a spus că a venit „nu pentru a fi slujit, ci pentru a sluji” (Mc 10,45). Aşa a spus Domnul. Așadar, dacă vrem să-l urmăm pe Isus, trebuie să parcurgem calea pe care El însuși a trasat-o, calea slujirii. Fidelitatea noastră faţă de Domnul depinde de disponibilitatea noastră de a sluji. Şi asta, ştim, costă, pentru că „ştie de cruce”. Însă, în timp ce cresc grija şi disponibilitatea faţă de alţii, devenim mai liberi înăuntru, mai asemănători lui Isus. Cu cât slujim mai mult, cu atât simţim mai mult prezența lui Dumnezeu. Mai ales atunci când îl slujim pe cel care nu are să ne dea înapoi, pe săraci, îmbrăţişându-i dificultățile şi nevoile cu compătimire duioasă: şi acolo descoperim că suntem la rândul nostru iubiți şi îmbrățișați de Dumnezeu.

Isus, tocmai pentru a ilustra asta, după ce a vorbit despre primatul slujirii, face un gest. Am văzut că gesturile lui Isus sunt mai puternice decât cuvintele pe care le foloseşte. Şi care este gestul? Ia un copil şi îl pune în mijlocul discipolilor, în centru, în locul mai important (cf. v. 36). Copilul, în Evanghelie, nu simbolizează atât nevinovăția, cât mai ales micimea. Pentru că cei mici, cum sunt copiii, depind de alţii, de cei mari, au nevoie să primească. Isus îmbrățișează pe acel copil şi spune că acela care primeşte pe unul mic, pe un copil, îl primeşte pe El (cf. v. 37). Iată înainte de toate pe cine să slujim: pe cei care au nevoie să primească şi nu au să dea înapoi. Să-i slujim pe cei care au nevoie să primească şi nu au să dea înapoi. Primind pe cei care sunt la margini, neglijați, îl primim pe Isus, pentru că El este acolo. Şi într-unul mic, într-un sărac pe care-l slujim primim şi noi îmbrățișarea duioasă a lui Dumnezeu.

Iubiți fraţi şi surori, interpelați de Evanghelie, să ne punem întrebări: eu, care-l urmez pe Isus, mă interesez de cel care este mai neglijat? Sau, ca şi discipolii în acea zi, merg în căutarea satisfacţiilor personale? Înțeleg viaţa ca o competiție pentru a-mi face spațiu în dauna celorlalți sau cred că a fi primul înseamnă a sluji? Şi, concret: dedic timp vreunuia care este „mic”, unei persoanei care nu are mijloacele pentru a da înapoi? Mă ocup de cineva care nu poate să-mi restituie sau numai de rudele şi prietenii mei? Sunt întrebări pe care putem să ni le punem.

Fecioara Maria, slujitoare umilă a Domnului, să ne ajute să înţelegem că a sluji nu ne face să scădem, ci ne face să creștem. Şi că este mai multă bucurie în a da decât în a primi (cf. Fap 20,35).

________________

După Angelus

Sunt aproape de victimele inundaţiilor petrecute în statul Hidalgo, în Mexic, în special de bolnavii decedaţi în spitalul din Tula şi de familiile lor.

Doresc să asigur rugăciunea mea pentru persoanele care sunt reţinute pe nedrept în țări străine. Din păcate există diferite cazuri, cu motive diferite şi uneori complexe; doresc ca, în îndeplinirea necesară a dreptății, aceste persoane să se poată întoarce cât mai curând în patrie.

Vă salut pe voi toţi, romani şi pelerini din diferite țări – polonezi, slovaci, din Honduras… Bravo! –: familii, grupuri, asociații şi fiecare credincios. Îndeosebi, salut candidații la Mir din Scandicci şi Asociația „Allievi del Servo di Dio Padre Gianfranco Maria Chiti” [„Elevii Slujitorului lui Dumnezeu Părintele Gianfranco Maria Chiti”], frate capucin de la a cărui naștere se împlinesc o sută de ani.

Gândul meu se îndreaptă spre cei care sunt adunaţi la Sanctuarul din La Salette, în Franţa, în amintirea aniversării a 175 de ani de la apariţia Sfintei Fecioare Maria, care s-a arătat în lacrimi la doi copii. Lacrimile Mariei ne fac să ne gândim la cele ale lui Isus asupra Ierusalimului şi la angoasa lui în Ghetsemani. Sunt o reflexie a durerii lui Cristos pentru păcatele noastre şi un apel mereu actual să ne încredințăm milostivirii lui Dumnezeu.

Vă urez tuturor o duminică frumoasă. Şi vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere! Bravo, tineri ai Neprihănitei!

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu