Dragi familii! Pentru mine este o bucurie să fiu aici cu voi, după evenimentele tulburătoare care, în ultimele timpuri, au marcat viețile noastre: mai întâi pandemia şi, acum, războiul din Europa, care se adaugă la alte războaie care chinuiesc familia umană. Mulţumesc cardinalului Farrell, cardinalului De Donatis şi tuturor colaboratorilor din Dicasterul pentru Laici, Familie […]

Dragi familii!

Pentru mine este o bucurie să fiu aici cu voi, după evenimentele tulburătoare care, în ultimele timpuri, au marcat viețile noastre: mai întâi pandemia şi, acum, războiul din Europa, care se adaugă la alte războaie care chinuiesc familia umană.

Mulţumesc cardinalului Farrell, cardinalului De Donatis şi tuturor colaboratorilor din Dicasterul pentru Laici, Familie şi Viaţă şi din dieceza de Roma, care cu dăruirea lor au făcut posibilă această Întâlnire.

Apoi doresc să mulţumesc familiilor prezente, venite din atâtea părţi ale lumii; şi îndeosebi celor care ne-au dăruit mărturia lor: mulţumesc din inimă! Nu este ușor a vorbi în faţa unui public aşa de vast despre propria viaţă, despre dificultăți sau despre darurile minunate, dar intime şi personale, pe care le-aţi primit de la Domnul. Mărturiile voastre au fost ca niște „amplificatoare”: aţi dat glas experienţei atâtor familii din lume, care, ca şi voi, trăiesc aceleaşi bucurii, neliniști, aceleaşi suferințe şi speranțe.

Pentru aceasta acum mă adresez fie vouă prezenți aici fie soților şi familiilor care ne ascultă în lume. Aş vrea să vă fac să simțiți apropierea mea chiar acolo unde vă aflați, în condiția voastră concretă de viaţă. Încurajarea mea este înainte de toate tocmai asta: să porniţi de la situația voastră reală şi de acolo să încercaţi să mergeţi împreună: împreună ca soți, împreună în familia voastră, împreună cu celelalte familii, împreună cu Biserica. Mă gândesc la parabola bunului samaritean, care întâlnește pe stradă un om rănit, se apropie de el, îl ia asupra sa şi îl ajută să reia drumul. Aş vrea ca tocmai asta să fie pentru voi Biserica! Un bun samaritean care se apropie, se apropie de voi şi vă ajută să continuați drumul vostru şi să faceţi „un pas în plus”, chiar dacă un pas mic. Şi să nu uitaţi că apropierea este stilul lui Dumnezeu: apropiere, compasiune şi duioșie. Acesta este stilul lui Dumnezeu. Încerc să indic aceşti „paşi în plus” de făcut împreună, reluând mărturiile pe care le-am ascultat.

1. „Un pas în plus” spre căsătorie. Vă mulţumesc vouă, Luigi şi Serena, pentru că aţi relatat cu mare onestitate experienţa voastră, cu dificultățile sale şi aspirațiile sale. Cred că pentru toţi este dureros ceea ce aţi relatat: „Nu am găsit o comunitate care să ne susțină cu brațele deschise pentru ceea ce suntem”. Este dur, acest lucru! Asta trebuie să ne facă să reflectăm. Trebuie să ne convertim şi să mergem ca Biserică primitoare, pentru ca diecezele şi parohiile noastre să devină tot mai mult „comunităţi care îi susțin pe toţi cu brațele deschise”. Este multă nevoie de asta, în această cultură a indiferenței! Şi voi, în mod providențial, aţi găsit sprijin în alte familii, care de fapt sunt mici biserici.

M-a mângâiat mult atunci când aţi explicat motivul care v-a determinat să-i botezați pe copiii voștri. Aţi spus o frază foarte frumoasă: „În pofida celor mai nobile eforturi umane, noi nu ne suntem suficienţi”. Este adevărat, putem avea cele mai frumoase vise, cele mai înalte idealuri, dar la sfârşit descoperim şi limitele noastre – este înţelepciune a cunoaște propriile limite –, aceste limite pe care nu le descoperim singuri ci deschizându-ne la Tatăl, la iubirea sa, la harul său. Aceasta este semnificaţia sacramentelor Botezului şi Căsătoriei: sunt ajutorul concret pe care Dumnezeu ni-l dăruiește pentru a nu ne lăsa singuri, pentru că „noi nu ne suntem suficienţi”. Acea frază, a făcut mult bine s-o auzim: „Noi nu ne suntem suficienţi”.

Putem spune că atunci când un bărbat şi o femeie se îndrăgostesc, Dumnezeu le oferă un cadou: căsătoria. Un dar minunat, care are în sine puterea iubirii divine: puternică, durabilă, fidelă, capabilă să-şi revină după orice eșec sau fragilitate. Căsătoria nu este o formalitate de îndeplinit. Nu se căsătoresc pentru a fi catolici „cu etichetă”, pentru a asculta de o regulă, sau pentru că o spune Biserica sau pentru a face o sărbătoare; nu, se căsătoresc pentru că vor să întemeieze căsătoria pe iubirea lui Cristos, care este tare ca o stâncă. În căsătorie Cristos vi se dăruiește vouă, aşa încât voi să aveți forţa de a vă dărui reciproc. Curaj, așadar, viaţa familială nu este o misiune imposibilă! Cu harul sacramentului, Dumnezeu o face o călătorie minunată de făcut împreună cu El, niciodată singuri. Familia nu este un ideal frumos, la care nu se poate ajunge în realitate. Dumnezeu garantează prezența sa în căsătorie şi în familie, nu numai în ziua căsătoriei ci toată viaţa. Şi El vă susține în fiecare zi pe drumul vostru.

2. „Un pas în plus” pentru a îmbrățișa crucea. Vă mulţumesc vouă, Roberto şi Maria Anselma, pentru că ne-aţi relatat istoria emoționantă a familiei voastră şi îndeosebi a lui Chiara. Ne-aţi vorbit despre cruce, care face parte din viaţa fiecărei persoane şi a fiecărei familii. Şi aţi mărturisit că dura cruce a bolii şi a morții lui Chiara nu a distrus familia şi nu a eliminat seninătatea şi pacea din inimile voastre. Se vede asta şi în privirile voastre. Nu sunteți persoane dărâmate, disperate şi supărate pe viaţă. Dimpotrivă! Se percep în voi o mare seninătate şi o mare credinţă. Aţi spus: „Seninătatea lui Chiara ne-a deschis o fereastră spre veșnicie”. A vedea cu a trăit ea încercarea bolii v-a ajutat să ridicați privirea şi să nu rămâneți prizonieri ai durerii, ci să vă deschideți la ceva mai mare: planurile misterioase ale lui Dumnezeu, veșnicia, cerul. Vă mulţumesc pentru această mărturie de credinţă! Aţi citat şi acea frază pe care o spunea Chiara: „Dumnezeu pune adevărul în fiecare dintre noi şi nu este posibil să-l răstălmăcim”. Dumnezeu a pus în inima lui Chiara adevărul unei vieți sfinte şi de aceea ea a voit să ocrotească viaţa fiului său chiar cu prețul vieţii sale. Şi ca soție, alături de soțul său, a parcurs calea Evangheliei familiei în mod simplu, spontan. În inima lui Chiara a intrat şi adevărul crucii ca dăruire de sine: o viaţă dăruită familiei sale, Bisericii, lumii întregi. Avem nevoie mereu de exemple mari la care să privim: Chiara să fie inspirație în drumul nostru de sfințenie, şi Domnul să susțină şi să facă rodnică fiecare cruce pe care familiile ajung să le poarte.

3. „Un pas în plus” spre iertare. Paul şi Germaine, voi aţi avut curajul să ne relataţi criza pe care aţi trăit-o în căsătoria voastră. Vă mulțumim pentru asta, pentru că în fiecare căsătorie există crizele: trebuie să spunem asta, trebuie să dezvăluim asta şi să mergem pe drumul pentru a rezolva. Nu aţi voit să îndulciţi realitatea cu un pic de zahăr! Aţi spus pe nume toate motivele crizei: lipsa de sinceritate, infidelitatea, folosirea greșită a banilor, idolii puterii şi carierei, supărarea crescândă şi împietrirea inimii. În timp ce voi vorbeați, cred că noi toţi am retrăit experienţa de durere simţită în faţa situaţilor asemănătoare de familii dezbinate. A vedea o familie care se destramă este o dramă care nu ne poate lăsa indiferenți. Zâmbetul soților dispare, copiii sunt dezorientați, seninătatea tuturor dispare. Şi de cele mai multe ori nu se ştie ce-i de făcut.

Pentru aceasta istoria voastră transmite speranţă. Paul a spus că, tocmai în momentul cel mai întunecat al crizei, Domnul a răspuns la dorința cea mai profundă a inimii sale şi a salvat căsătoria sa. Este chiar aşa. Dorința care există în adâncul inimii fiecăruia este ca iubirea să nu se termine, ca istoria construită împreună cu persoana iubită să nu se întrerupă, ca roadele pe care ea le-a generat să nu se piardă. Toţi au această dorință. Nimeni nu dorește o iubire „pe termen scurt” sau „pe timp determinat”. Şi pentru aceasta se suferă mult atunci când lipsurile, neglijenţele şi păcatele umane fac să naufragieze o căsătorie. Dar şi în mijlocul furtunii, Dumnezeu vede ceea ce este în inimă. Şi în mod providențial voi aţi întâlnit un grup de laici care se dedică tocmai familiilor. Acolo a început un drum de reapropiere şi de însănătoşire a relației voastre. Aţi început să vă vorbiți din nou, să vă deschideți cu sinceritate, să recunoașteți greșelile, să vă rugaţi împreună cu alte cupluri, şi toate acestea au dus la reconciliere şi la iertare.

Iertarea, fraților şi surorilor, iertarea vindecă orice rană; iertarea este un dar care izvorăște din harul cu care Cristos umple cuplul şi întreaga familie atunci când este lăsat să acționeze, când i se adresează Lui. Este foarte frumos că aţi celebrat „sărbătoarea iertării” voastre, cu copiii voștri, reînnoind promisiunile matrimoniale în celebrarea euharistică. M-a făcut să mă gândesc la sărbătoarea pe care tatăl o organizează pentru fiul risipitor în parabola lui Isus (cf. Lc 15,20-24). Numai că de data asta cei care erau dezorientați erau părinţii, nu fiul! „Părinţii risipitori”. Dar şi acest lucru este frumos şi poate să fie o mare mărturie pentru copii. De fapt, copiii, ieșind din copilărie, îşi dau seama că părinţii nu sunt niște „super eroi”, nu sunt atotputernici, şi mai ales nu sunt perfecți. Şi copiii voștri au văzut în voi ceva mult mai important: au văzut umilinţa pentru a cere iertare şi forţa pe care aţi primit-o de la Domnul pentru a vă ridica din cădere. Ei au nevoie cu adevărat de asta! De fapt, şi ei vor greși în viaţă şi vor descoperi că nu sunt perfecți, dar îşi vor aminti faptul că Domnul ne ridică, faptul că toţi suntem păcătoşi iertați, faptul că trebuie să cerem iertare de la ceilalți şi trebuie să ne iertăm şi pe noi înșine. Această lecție pe care au primit-o de la voi va rămâne în inima lor pentru totdeauna. Şi nouă ne făcut bine să vă ascultăm: mulțumim pentru această mărturie de iertare! Multe mulțumiri.

4. „Un pas în plus” spre primire. Vă mulţumesc vouă, Iryna şi Sofia, pentru mărturia voastră. Aţi dat glas atâtor persoane a căror viaţă a fost răscolită de războiul din Ucraina. Vedem în voi fețele şi istoriile atâtor bărbați şi femei care au trebuit să fugă din ţara lor. Vă mulțumim pentru că nu aţi pierdut încrederea în Providență şi aţi văzut cum lucrează Dumnezeu în favoarea voastră şi prin persoane concrete pe care v-a făcut să le întâlniți: familii ospitaliere, medici care v-au ajutat şi atâția oameni cu inimă bună. Războiul v-a pus în faţa cinismului şi a brutalităţii umane, dar aţi întâlnit şi persoane cu mare umanitate. Ce este mai rău şi ce este mai bun în om! Este important pentru toţi să nu rămânem fixaţi pe ce este mai rău, ci să valorizăm ce este mai bun, binele mult de care este capabilă orice ființă umană, şi a reporni de acolo.

Vă mulţumesc şi vouă, Pietro şi Erika, pentru că aţi relatat istoria voastră şi pentru generozitatea cu care le-aţi primit pe Iryna şi Sofia în familia voastră deja numeroasă. Ne-aţi destăinuit că aţi făcut asta din recunoștință faţă de Dumnezeu şi cu un spirit de credinţă, ca o chemare a Domnului. Erika a spus că primirea a fost o „binecuvântare a cerului”. De fapt, primirea este tocmai o „carismă” a familiilor, şi mai ales a celor numeroase! Se crede că într-o casă unde deja sunt mulţi este mai dificil de a primi alţii; în schimb, în realitate nu este aşa, pentru că familiile cu mulţi copii sunt antrenate să facă spațiu altora. Găsesc mereu un spațiu pentru alţii.

Şi, în fond, aceasta este dinamica proprie a familiei. În familie se trăieşte o dinamică de primire, pentru că înainte de toate s-au primit unul pe altul, aşa cum şi-au spus reciproc în ziua căsătoriei: „Eu te primesc pe tine”. Şi după aceea, aducând pe lume copiii, au primit viaţa a noi creaturi. Şi în timp ce în contextele anonime cel care este mai slab este adesea respins, în familii, în schimb, este natural să fie primit: un copil cu dizabilitate, o persoană bătrână care are nevoie de îngrijiri, o rudă aflată în dificultate care nu are pe nimeni… Şi asta dă speranţă. Familiile sunt locuri de primire şi vai dacă ar ajunge să lipsească! Vai. O societate ar deveni rece şi de netrăit fără familii primitoare. Sunt un pic căldura societății, aceste familii primitoare şi generoase.

5. „Un pas în plus” spre fraternitate. Îți mulţumesc ție, Zakia, pentru că ne-ai relatat istoria ta. Este frumos şi mângâietor că ceea ce aţi construit împreună, tu şi Luca, rămâne viu. Istoria voastră s-a născut şi s-a bazat pe împărtășirea de idealuri foarte înalte, pe care tu le-ai descris astfel: „Am bazat familia noastră pe iubirea autentică, având respect, solidaritate şi dialog între culturile noastre”. Şi nimic din toate acestea nu s-a pierdut, nici măcar după moartea tragică a lui Luca. De fapt, nu numai exemplul şi moştenirea spirituală a lui Luca rămân vii şi vorbesc conștiințelor multora, dar şi organizaţia pe care Zakia pe care a fondat-o, într-un anumit sens, duce înainte misiunea sa. Mai mult, putem spune că misiunea diplomatică a lui Luca a devenit acum o „misiune de pace” a întregii familii. În istoria voastră se vede bine cum ceea ce este uman şi ceea ce este religios se pot împleti şi pot să dea roade foarte frumoase. În Zakia şi Luca găsim frumusețea iubirii umane, pasiunea pentru viaţă, altruismul precum şi fidelitatea faţă de propriul crez şi faţă de propria tradiție religioasă, izvor de inspirație şi de forță interioară.

În familia voastră se exprimă idealul fraternității. În afară de a fi soţ şi soție, voi aţi trăit ca fraţi în umanitate, ca fraţi în diferitele experiențe religioase, ca fraţi în angajarea socială. Şi aceasta este o școală care se învaţă în familie. Trăind împreună cu acela care este diferit de mine, în familie se învaţă să fie fraţi şi surori. Se învaţă să se depășească diviziuni, prejudecăți, închideri şi să se construiască împreună ceva mare şi frumos, pornind de la ceea ce ne unește. Exemple trăite de fraternitate, ca acela al lui Luca şi Zaika, ne dau speranţă şi ne fac să privim cu încredere mai multă la lumea noastră sfâșiată de diviziuni şi duşmănii. Mulţumesc pentru acest exemplu de fraternitate! Şi n-aş vrea să închei această amintire a lui Luca şi a ta fără a o menționa pe mama ta. Mama ta care este aici şi te-a însoţit mereu în parcursul tău: acesta este binele pe care soacrele îl fac într-o familie, soacrele bune, mamele bune! Îi mulţumesc ei pentru că a venit cu tine, astăzi.

Dragi prieteni, fiecare familie a voastră are o misiune de îndeplinit în lume, o mărturie de dat. Îndeosebi noi cei botezați suntem chemaţi să fim „un mesaj pe care Duhul Sfânt îl scoate din bogăția lui Isus Cristos şi îl dăruiește poporului său” (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 21). Pentru aceasta vă propun să vă puneți această întrebare: care este cuvântul pe care Domnul vrea să-l spună cu viaţa noastră persoanelor pe care le întâlnim? Ce „pas în plus” cere astăzi familiei noastre? Familiei mele: fiecare trebuie să spună asta. Puneți-vă în ascultare. Lăsați-vă transformați de El, pentru ca şi voi să puteți transforma lumea şi s-o faceţi „casă” pentru cel care are nevoie să fie primit, pentru cel care are nevoie să-l întâlnească pe Cristos şi să se simtă iubit. Trebuie să trăim cu ochii îndreptați spre cer: aşa cum spunea fericiții Maria şi Luigi Beltrame Quattrocchi copiilor lor, înfruntând trudele şi bucuriile vieţii „privind mereu de la acoperiş în sus”.

Vă mulţumesc că aţi venit aici. Vă mulţumesc pentru angajarea de a duce înainte familiile voastre. Înainte, cu curaj, cu bucurie. Şi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu