În timp ce comemorăm cu recunoștință darul acestui sediu al Universităţii Catolice, aş vrea să împărtășesc câteva gânduri cu privire la numele său. Ea poartă titlul Preasfintei Inimi a lui Isus, căreia îi este dedicată această zi, vinerea întâi din lună. Contemplând Inima lui Cristos, putem să ne lăsăm călăuziţi de trei cuvinte: amintire, pasiune […]

În timp ce comemorăm cu recunoștință darul acestui sediu al Universităţii Catolice, aş vrea să împărtășesc câteva gânduri cu privire la numele său. Ea poartă titlul Preasfintei Inimi a lui Isus, căreia îi este dedicată această zi, vinerea întâi din lună. Contemplând Inima lui Cristos, putem să ne lăsăm călăuziţi de trei cuvinte: amintire, pasiune şi mângâiere.

Amintire. Amintire (it. ri-cordare) înseamnă „întoarcere la inimă, întoarcere cu inima”. Amintire. La ce ne face să ne întoarcem Inima lui Isus? La ceea ce a făcut pentru noi: Inima lui Cristos ni-l arată pe Isus care se oferă: este compendiul milostivirii sale. Privindu-l – aşa cum face Ioan în Evanghelie (19,31-37) –, este natural să comemorăm bunătatea sa, care este gratuită, nu se cumpără nici nu se vinde, şi necondiționată, nu depinde de faptele noastre, este suverană. Şi înduioșează. În graba de astăzi, printre miile de alergări şi preocupări continue, pierdem capacitatea de a ne înduioșa şi de a simți compasiune, pentru că pierdem această întoarcere la inimă, adică amintirea, memoria, întoarcerea la inimă. Fără amintire se pierd rădăcinile şi fără rădăcini nu creștem. Ne face bine să alimentăm amintirea celui care ne-a iubit, ne-a îngrijit, ne-a ridicat. Eu aş vrea să reînnoiesc astăzi „mulţumesc”-ul meu pentru îngrijirile şi afectul pe care le-am primit aici. Cred că în acest timp de pandemie ne face bine să comemorăm şi perioadele mai suferinde: nu pentru a ne întrista, ci pentru a nu uita, şi pentru a ne orienta în alegeri în lumina unui trecut foarte recent.

Eu mă întreb: cum funcționează amintirea noastră? Simplificând, am putea spune că noi ne amintim de cineva sau de ceva atunci când ne atinge inima, atunci când ne leagă cu un afect deosebit sau cu o lipsă de afect. Ei bine, Inima lui Isus vindecă amintirea noastră pentru că o duce la afectul fundamental. O înrădăcinează pe baza mai solidă. Ne aminteşte că, orice lucru ni se întâmplă în viaţă, suntem iubiți. da, suntem fiinţe iubite, fii pe care Tatăl îi iubește mereu şi oricum, fraţi pentru care Inima lui Cristos palpită. De fiecare dată când scrutăm acea Inimă ne descoperim „înrădăcinați şi întemeiaţi în iubire”, aşa cum a spus apostolul Paul în prima lectură de astăzi (Ef 3,17).

Să cultivăm această amintire, care se întărește atunci când stăm faţă în faţă cu Domnul, mai ales atunci când ne lăsăm priviți şi iubiți de El în adorație. Dar putem să cultivăm şi între noi arta amintirii, preţuind fețele pe care le întâlnim. Mă gândesc la zilele obositoare în spital, în universitate, la locul de muncă. Riscăm ca totul să treacă fără a lăsa urmă sau ca să rămână în spate numai multă trudă şi oboseală. Ne face bine, seara, să trecem în revistă fețele pe care le-am întâlnit, zâmbetele primite, cuvintele bune. Sunt amintiri de iubire şi ajută amintirea noastră să se regăsească pe sine: ca amintirea noastră se regăsească pe sine însăși. Cât de importante sunt aceste amintiri în spitale! Pot da sens zilei unui bolnav. Un cuvânt fratern, un zâmbet, o mângâiere pe faţă: sunt amintiri care vindecă înăuntru, fac bine inimii. Să nu uităm terapia amintirii: face mult bine!

Pasiune este al doilea cuvânt. Pasiune. Primul este amintirea, a aminti; al doilea este pasiunea. Inima lui Cristos nu este o devoțiune pioasă pentru a simți un pic de căldură înăuntru, nu este o iconiță duioasă care provoacă afect, nu, nu este asta. Este o inimă pasionată – e suficient să citim Evanghelia –, o inimă rănită de iubire, străpunsă pentru noi pe cruce. Am auzit cum vorbește Evanghelia: „I-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieșit sânge şi apă” (In 19,34). Străpuns, dăruiește; mort, ne dă viaţă. Preasfânta Inimă este icoana pasiunii: ne arată duioșia viscerală a lui Dumnezeu, pasiunea sa iubitoare faţă de noi, şi în acelaşi timp, surmontată de cruce şi înconjurată de spini, arată cât suferinţă a costat mântuirea noastră. În duioșie şi în durere, acea Inimă dezvăluie așadar care este pasiunea lui Dumnezeu. Care este? Omul, noi. Şi care este stilul lui Dumnezeu? Apropiere, compasiune şi duioșie. Acesta este stilul lui Dumnezeu: apropiere, compasiune şi duioșie.

Ce anume sugerează asta? Că, dacă vrem să-l iubim pe Dumnezeu cu adevărat, trebuie să fim pasionați de om, de fiecare om, mai ales de cel care trăieşte condiția în care Inima lui Isus s-a manifestat, adică durerea, abandonarea, rebutarea; mai ales în această cultură a rebutării în care trăim astăzi. Când îl slujim pe cel care suferă noi mângâiem şi îmbucurăm Inima lui Cristos. Un pasaj din Evanghelie impresionează. Evanghelistul Ioan, chiar în momentul în care relatează despre coasta străpunsă, din care ies sânge şi apă, dă mărturie pentru ca noi să credem (cf. v. 35). Adică sfântul Ioan scrie că în acel moment are loc mărturia. Pentru că Inima străpunsă a lui Dumnezeu este elocventă. Vorbește fără cuvinte, pentru că este milostivire în stare pură, iubire care este rănită şi dăruiește viaţa. Este Dumnezeu, cu apropierea, compasiunea şi duioșia. Câte cuvinte spunem despre Dumnezeu fără a face să transpară iubire! Dar iubirea vorbește de la sine, nu vorbește despre sine. Să cerem harul de a ne pasiona de omul care suferă, de a ne pasiona de slujire, pentru ca Biserica, înainte de a avea cuvinte de spus, să păstreze o inimă care pulsează de iubire. Înainte de a vorbi, să învețe să păstreze inima în iubire.

Al treilea cuvânt este mângâiere. Primul era amintire, al doilea pasiune, al treilea este mângâiere. El indică o forță care nu vine de la noi, ci de la cel care este cu noi: de acolo vine forţa. Isus, Dumnezeu-cu-noi, ne dă această forță, Inima sa dă curaj în adversități. Multe incertitudini ne înspăimântă: în acest timp de pandemie ne-am descoperit mai mici, mai fragili. În pofida atâtor progrese minunate, se vede şi în domeniul medical: câte boli rare şi necunoscute! Când găsesc, la audiențe, persoane – mai ales băieți, fete – şi întreb: „Este bolnav?” – [răspund] „O boală rară”. Câte există astăzi! Câtă trudă de a sta în spatele patologiilor, al structurilor de îngrijire, al unei sănătăţi care să fie cu adevărat aşa cum trebuie să fie, pentru toţi. Am putea să ne descurajăm. Pentru aceasta avem nevoie de mângâiere – al treilea cuvânt –. Inima lui Isus bate pentru noi ritmând mereu acele cuvinte: „Curaj, curaj, nu-ți fie frică, eu sunt aici!”. Curaj soră, curaj frate, nu capitula, Domnul Dumnezeul tău este mai mare decât relele tale, te ia de mână şi te mângâie, este aproape de tine, este compătimitor, este duios. El este mângâierea ta.

Dacă privim realitatea pornind de la măreția Inimii sale, perspectiva se schimbă, se schimbă cunoașterea vieţii pentru că, aşa cum ne-a amintit sfântul Paul, cunoaștem „iubirea infinită a lui Cristos” (Ef 3,19). Să ne încurajăm cu această certitudine, cu mângâierea lui Dumnezeu. Şi să cerem Preasfintei Inimi harul de a fi capabili la rândul nostru să mângâiem. Este un har care trebuie cerut, în timp ce ne angajăm cu curaj să ne deschidem, să ne ajutăm, să purtăm poverile unii altor. Este valabil şi pentru viitorul sănătății, îndeosebi al sănătății „catolice”: a împărtăși, a ne susține, a merge înainte împreună.

Isus să deschidă inimile celor care se îngrijește de cei bolnavi la colaborare şi la coeziune. Inimii tale, Doamne, încredinţă vocația la îngrijire: fă-ne să simţim îndrăgită fiecare persoană care se apropie de noi în nevoie. Amin.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu