Papa semnează prefața la volumul editat de Marsilio „Una trama divina. Gesù in controcampo” [„O băteală divină. Isus în cadru luat dintr-un unghi opus”] al părintelui Antonio Spadaro, director al La Civiltà Cattolica. Publicăm în versiune integrală textul, apărut în această dimineață ca anticipare în „Robinson” din Repubblica.

PAPA FRANCISC

Pentru contemporanii săi Isus ar fi putut intra în paradigma lui inadaptado, a persoanei care nu se adaptează, neadaptată, care nu se conformează cu ceea ce este clar. Ar fi suficient de citit în Evanghelii reacțiile provocate de gesturile sale. În Marcu vedem că „ai săi au venit ca să-l ia, căci spuneau că şi-a ieșit din fire”. Apoi unii declarau deschis, cum ne relatează Matei: „Iată un mâncăcios şi un băutor de vin, prieten cu vameșii şi păcătoșii”. Uneori Isus are reacții dure, indignate: aruncă în aer mesele negustorilor din templu, de exemplu. Nu se adaptează, nu se conformează.

Urmându-l pe Isus pe drumul său, vedem că El părăsește Nazaretul, „patria” sa. Protestează împotriva celor care se simt atât de incluși încât îi exclud pe ceilalți, împotriva celor care cred că văd aşa de clar încât au devenit orbi, cei care sunt aşa de autosuficienţi în administrarea legii încât au devenit nelegiuiţi.

O băteală divină ne însoţeşte în căutarea lui Isus care merge, care întâlnește persoane de-a lungul căii şi se încruntă privind destinația sa: Ierusalim. Cine este? Ce vrea? Isus merge pe străzile satelor învățând, vindecând bolnavii, mângâindu-i pe cei mâhniți. Oamenii rămân uimiți şi se întreabă cine este. Cum a făcut cu discipolii săi, ne priveşte în ochi şi ne întreabă: „Dar voi cine spuneţi că sunt eu?”. Eu simt că asta Isus mă întreabă pe mine. În faţa istoriei lui Isus aceasta rămâne întrebarea fundamentală, pe care o simt răsunând chiar în paginile volumului.

Uneori suntem oprimați de imagini ale lui Isus care sunt, în realitate, mai mult iconițe decât tablouri eficace. Tindem să-l domesticim pe Isus, să-l facem amabil, dar în aşa fel încât facem mesajul său inutil de dulce. Dă pace, mângâie, este „lumină gentilă”, cum a scris sfântul John Henry Newman, dar nu adoarme cu cântecele ușoare, mai ales nu anesteziază. Neliniștea nesatisfăcută sănătoasă, împreună cu uimirea faţă de noutate, deschide calea spre îndrăzneală. Așadar, nu ne sunt de folos relatări edificatoare, în special în timpurile dure pe care le trăim. Această carte le izolează, scoțând adesea în evidență clarobscururile, asperităţile relatărilor evanghelice. Isus a venit să aducă focul pe pământ. Dacă face lumină nu se teme de umbre. Şi, pe de altă parte, este adevărat că acela care crește într-o lume de cenușă nu suportă cu ușurință focul marilor dorințe.

Nu trebuie să pierdem focul întâlnirii cu Isus. Pentru aceasta să-l privim pe Învățătorul, să-l urmăm pe drumul său fără a-l pierde din vedere. Este frumos să ne facem înțeleși de El şi să ne lăsăm conduși. Să învățăm să dăm la o parte praful care s-a adunat pe paginile evanghelice, să redescoperim gustul lor intens. Şi acesta este drumul pe care suntem chemaţi să-l parcurgem: să ascultăm tonul vocii aceluia care a rostit fericirile, care a împărțit pâinea în rândul mulțimii, care a vindecat bolnavii, care i-a iertat pe păcătoşi, care s-a așezat la masă cu vameșii.

Istoria lui Isus se unește cu aceea a bărbaților şi femeilor, trezește şi potenţează energiile ascunse, pasiunea aţipită pentru adevăr şi pentru dreptate, penumbrele de plinătate pe care iubirea le-a produs pe drumul nostru, dar şi capacitatea de a înfrunta eșecul şi durerea, pentru a-i exorciza pe diavolii amărăciunii şi resentimentului.

Băteala este proprie a istoriei. Nu există istorie fără băteală. Așadar, Dumnezeu a intrat în băteala evenimentelor umane cu o istorie care poate fi relatată. Băteala este o țesătură de fire. Isus s-a amestecat în această împletire. Nu există un fir egal cu altul şi, uneori, firele se înnoadă. În băteala evenimentelor umane îl recunoaștem „la muncă”, aşa cum scria sfântul Ignațiu: Isus se înduioșează, se apropie, atinge durerea şi moartea şi le transformă în viaţă. A citi activitatea lui Isus nu ne îndepărtează de băteala existenței noastre. Dimpotrivă, ea ne cheamă să privim istoria noastră, să ne întoarcem pentru a ne întâlni cu ea fără a fugi.

Trebuie „să-l vedem” pe acest Isus, să simţim atingerea sa pe propria piele, altminteri Fiul lui Dumnezeu, Învățătorul, devine o abstracţie, o idee, o utopie, o ideologie. Cu El se dezvoltă un joc de priviri, dar nu numai atât: toate simţurile sunt implicate. Isus este uns cu parfum de o femeie, mănâncă şi împărtășește pâine şi pește, atinge şi vindecă, ascultă şi răspunde interlocutorilor săi.

A deschide Evangheliile este ca şi cum am privi de la o telecameră care ni-l arată pe Isus în acțiune. Privirea cu care O băteală divină ne ajută să le citim pare tocmai aceea de la cinema. Sfântul Ignațiu de Loyola în Exerciții spirituale cere să contemplăm Evangheliile cu ochii imaginaţiei: cu ochii, nu cu abstracţia mentală. Făcând astfel, istoria lui Isus intră în istoria noastră. O privim în lumina vieţii noastre, vedem fețele, evenimentele, personajele… Ne putem imagina chiar pe noi înșine intrând în istoria lui Isus, văzându-l pe El, locurile sale, mișcările sale, ascultând cuvintele din vocea sa vie. Şi astfel Evanghelia ne atinge în profunzime.

Gesturile lui Isus sunt inclusive: îi asociază la sine pe cei mai săraci, pe cei oprimați, pe orbi, făcându-i părtași de noua sa viziune a lucrurilor. Privirea sa nu este o privire asistenţialistă. Nu-i vindecă pe orbi aşa încât să se poată bucura de spectacolul mediatic din această lume, ci pentru ca să fie în măsură să vadă acțiunea lui Dumnezeu în istorie. Domnul nu vine să-i elibereze pe cei oprimați numai pentru a-i face să se simtă bine, ci pentru a-i trimite să acționeze.

Isus are încredere în ceea ce este mai bun din spiritul uman. A-l întâlni înseamnă a recupera energie, forță, curaj. În faţa realității, Învățătorul nu se pierde în plângeri, nu dă o evaluare paralizantă: dimpotrivă, ne invită la o angajare pasionată. Vulnerabilitatea oamenilor, faţă de care Domnul simte compasiune, nu-l duce la un calcul prudent al posibilităților noastre limitate, cum îi sugerează apostolii: în schimb îi îndeamnă la supraabundența debordantă a Evangheliei, aşa cum s-a întâmplat la înmulțirea pâinilor.

O băteală divină, în acest sens, scoate clar în evidență capacitatea diferită de judecată a lui Isus şi cea a discipolilor săi. Să nu ne fie frică să-l vedem pe Isus adesea neînțeles chiar de ai săi, greu de acceptat, singur. Eventual, să punem în discuție capacitatea noastră de judecată şi de înțelegere a Evangheliei.

În sfârşit: cum să vorbim despre Isus? Ce limbaj să folosim? Cum să prezentăm acest „personaj” care a schimbat istoria lumii? Este una din provocările cărții. Desigur, nu cu limbajul obișnuinței. Limbajul adevăratei tradiții este viu, vital, capabil de viitor şi de poezie. În schimb limbajul obișnuinței este static, plictisitor, ceremonios, sigur. Biserica trebuie să fie atentă să nu cadă în capcana limbajului banal, al frazelor care se repetă în mod mecanic şi obosit.

Evanghelia trebuie să fie izvor de genialitate, de surpriză, capabilă să zdruncine în adânc. Cel mai rău lucru  care se poate întâmpla este de a traduce puterea limbajului evanghelic în zahăr pe băţ: a atenua impactul cuvintelor, a rotunji unghiurile frazelor, a domestici sensul discursului. Cât de importante sunt cuvintele! Artiștii, scriitorii, tocmai prin natura inspiraţiei lor, sunt în măsură să păzească forţa discursului evanghelic.

Astăzi răsună în lume un „ecou de plumb”, pentru a folosi o expresie a poetului iezuit Gerard Manley Hopkins. Fac un apel: în acest timp de criză a ordinii mondiale, de război şi de mari polarizări, de paradigme rigide, de provocări grave la nivel climatic şi economic avem nevoie de genialitatea unui limbaj nou, de istorii şi imagini puternice, de scriitori, poeți, artiști capabili să strige lumii mesajul evanghelic, să ni-l arate pe Isus.

(După Vatican News, 14 ianuarie 2023)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu