Cu celebrarea penitenţială prezidată astăzi dimineață, vineri 28 martie, de cardinalul penitenţiar major Angelo De Donatis, s-a încheiat ediția anuală a Cursului despre forul intern organizat de Penitenţiaria Apostolică. Sunt de acum treizeci şi cinci de ani de când Penitenţiaria reînnoieşte această întâlnire, ca de obicei foarte așteptată şi participată de atâția seminariști şi preoţi prezenți la Roma sau conectați de la distanță. Cum este cunoscut de acum, este vorba de fapt de o frumoasă iniţiativă formativă, adresată fie celor care fac primii paşi în slujirea sacerdotală, fie celor care exercită de mai mult timp slujirea de duhovnic şi doresc totuşi să actualizeze sau să aprofundeze pregătirea lor într-un domeniu aşa de delicat.

Cursul despre forul intern a asumat anul acesta o importanță deosebită, concomitent cu anul jubiliar: de fapt, întâlnirea solemnă este o ocazie de har pentru Biserică pentru a celebra cu entuziasm reînnoit sacramentul pocăinţei şi pentru a oferi iertarea în mod şi mai vizibil şi rodnic. De fapt, în special în timpul unui Jubileu preoţii trebuie să fie pe deplin conștienți de modul în care Dumnezeu îl îmbrățișează pe penitent, primind cu iubire fiecare persoană care se căiește cu sinceritate. Este important ca preotul să devină nu numai un administrator al sacramentului, ci şi un martor al milostivirii lui Dumnezeu.

În decursul zilelor trecute s-au tratat, dintr-o perspectivă pluridisciplinară, principalele tematici legate de forul intern şi de pastoraţia sacramentului Reconcilierii. Această pluralitate de abordări s-a oglindit în coralitatea de voci care au compus programul zilelor: au luat cuvânt rând pe rând teologi, canonişti, duhovnici care exercită personal propria slujire şi care au aprofundat aspectele sale juridice, pedagogice, pastorale.

Desigur, s-au ilustrat competența şi practica Penitenţiariei Apostolice. De fapt, ar fi de dorit foarte mult ca fiecare preot să vadă în acest „Tribunal al Milostivirii”, aşa cum l-a definit cu amabilitate Papa Francisc în urmă cu câţiva ani, o referință sigură la care să se adreseze nu numai în cazurile prescrise de drept, adică atunci când este vorba de dezlegări sau de dispense rezervate Scaunului Apostolic, ci şi, mai în general, de fiecare dată când se prezintă o situaţie – cum să spunem – mai complexă, sau când duhovnicul nu este sigur de propria judecată. Penitenţiaria este în totalitate Dicasterul în slujba duhovnicilor, precum şi a penitenților!

Între temele obiect de aprofundare deosebită a fost cea referitoare la sigiliul sacramental. Pentru a înţelege bine sensul şi necesitatea acestei obligații, care îl împiedică în maniera cea mai absolută pe preotul duhovnic să comunice ceea ce este spus de penitent în timpul spovezii sacramentale, îmi permit să reiau câteva expresii din Nota pe care Penitenţiaria Apostolică a publicat-o la 1 iulie 2019 tocmai în apărarea sigiliului sacramental: „Recent, vorbind despre sacramentul Reconcilierii, Sfântul Părinte Francisc a voit să reafirme indispensabilitatea şi indisponibilitatea sigiliului sacramental: «Însăşi Reconcilierea este un bine pe care înţelepciunea Bisericii l-a salvgardat mereu cu toată forţa sa morală şi juridică prin sigiliul sacramental. El, chiar dacă nu este întotdeauna înţeles de mentalitatea modernă, este indispensabil pentru sfinţenia sacramentului şi pentru libertatea de conştiinţă a penitentului; care trebuie să fie sigur, în orice moment, că acel colocviu sacramental va rămâne în secretul confesionalului, între propria conştiinţă care se deschide la harul lui Dumnezeu, cu medierea necesară a preotului. Sigiliul sacramental este indispensabil şi nicio putere umană nu are jurisdicţie, nici nu poate s-o revendice, asupra lui»”.

De asemenea, aceeaşi Notă reafirmă că: „Fiecare penitent care merge cu umilinţă la preot pentru a mărturisi propriile păcate dă mărturie astfel despre marele mister al Întrupării şi despre esenţa supranaturală a Bisericii şi a preoţiei ministeriale, prin intermediul căreia Cristos Înviat vine în întâmpinarea oamenilor, atinge în mod sacramental – adică în mod real – viaţa lor şi îi mântuieşte. Pentru acest motiv, apărarea sigiliului sacramental din partea duhovnicului, dacă ar fi necesar usque ad sanguinis effusionem, reprezintă nu numai un act de «sinceritate» cuvenită faţă de penitent, ci mult mai mult: o mărturie necesară – un «martiriu» – adus direct unicităţii şi universalităţii mântuitoare a lui Cristos şi a Bisericii”.

La sfârşitul Cursului, mi se pare că se poate spune bine definit profilul duhovnicului bun încredințat ca model al viitorilor sau al noilor slujitori ai sacramentului. Între multele sugestii, între comunicările care au fost prezentate, aş vrea să amintesc îndeosebi trei.

Înainte de toate, trebuie reafirmat că fiecare preot este chemat să experimenteze asupra sa, mai înainte decât asupra celorlalți, iertarea lui Dumnezeu: nu se poate fi un bun duhovnic fără a fi un bun penitent.

În al doilea rând, duhovnicilor să nu le fie teamă să-i ceară lui Dumnezeu darul perseverenţei în a sta în confesional. A garanta cu statornicie propria prezență în timpul unui orar pe cât posibil prestabilit nu este niciodată un timp pierdut, chiar dacă eventual nu s-ar prezenta niciun penitent. Face rău a vedea uneori, în unele parohii, confesionalele pustii, fără nici măcar o indicație a orarului pentru a se putea spovedi. Este evident că astfel se stinge inițiativa credincioșilor. Este fundamental, în schimb, ca oamenii să ştie că în acel moment stabilit pot găsi un preot în confesional dispus la ascultarea şi la dezlegarea păcatelor.

În sfârşit, dacă un duhovnic, mai ales la primele arme, ar ajunge să întâlnească îndoieli sau dificultăți în raport cu un caz specific întâlnit în confesional, ar fi într-adevăr prudent să nu ezite să ceară sfat de la un confrate înțelept şi expert (desigur fără a încălca vreodată sigiliul sacramental) sau să scrie direct la Penitenţiarie, care desigur nu va întârzia să-i comunice părerea sa în cel mai scurt timp posibil.

În angajarea sa în favoarea duhovnicilor şi a penitenților, care se explică în diferitele sale propuneri formative precum şi în cea mai ascunsă muncă zilnică, Penitenţiaria se situează pe urma a ceea ce Papa Francisc nu ezită să reafirme constant cu magisteriul şi cu exemplul însuși al vieţii sale: centralitatea milostivirii în vestirea mesajului evanghelic.

Sunt într-adevăr multe intervențiile, gesturile care înduioșează inimile şi acțiunile cu care Sfântul Părinte a manifestat atenţia rezervată de el, încă din primele zile ale pontificatului său, temei milostivirii divine.

Punându-se în continuitate cu magisteriul Bisericii, Francisc a indicat cu înţelepciune şi reafirmă mereu că milostivirea divină este inima pulsantă a Evangheliei, ba chiar însăși esența lui Dumnezeu. Şi dacă „celebrarea milostivirii are loc în mod cu totul deosebit cu Sacramentul Reconcilierii (…) moment în care noi simţim îmbrățișarea Tatălui care vine în întâmpinare pentru a ne restitui harul de a fi din nou fii ai săi” (Misericordia et misera, 8), fiecare duhovnic nu trebuie să uite că în exercitarea propriei slujiri el este imagine vizibilă a milostivirii invizibile a lui Dumnezeu, „canal de bucurie pentru credincios” care, „după ce a primit iertarea, să nu se mai simtă oprimat de păcate, ci să poată gusta lucrarea lui Dumnezeu care l-a eliberat” (Audiență acordată participanților la Cursul despre forul intern, 4 martie 2016).

Dumnezeu ne iubește, nu renunță niciodată la noi, nu încetează niciodată să ne ierte! Acest adevăr, de atâtea ori amintit cu convingere de Sfântul Părinte, a ajutat în aceşti doisprezece ani atâția fraţi şi surori din lume să se ridice din sărăciile lor spirituale şi să reia din nou cu încredere drumul de credinţă.

De Krzysztof Józef Nykiel

Episcop regent al Penitenţiariei Apostolice

(După L’Osservatore Romano, 28 martie 2025)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu