Este un dialog la distanță original şi intens acela care s-a dezvoltat în aceste zile între Maurizio Maggioani, scriitor şi jurnalist din Liguria, şi papa Francisc, care a voit să răspundă romancierului cu o scrisoare – datată la 9 august.

Curajul măcăleandrului, de la titlul uneia din cele mai cunoscute cărți ale sale, de data aceasta a fost curajul său. Romancierul – David care se întreabă cu privire la etica industriei – Goliat, al cărei membru autoritar este el însuși, în acest caz cea editorială, pentru că este dezgustat de anumită neglijență cu care ea uneori evită să constate dacă o parte a profiturilor sale ascund situaţii inumane, dacă în spatele fineţii produselor sale există o filieră a violenței asupra căruia le produce, dacă în spatele luciului faţadei se cuibăresc istorii invizibile de prăzi lipsite de apărare şi de prădători cruzi. Şi în oglindă, pe celălalt versant, binecunoscutele convingeri ale papei, într-un anumit mod un „coleg” de peniță şi mai ales o „voce înaltă” căreia să-i adreseze întrebarea care trădează dilema de fond: „Merită să producem opere frumoase şi înțelepte dacă pentru a face asta avem nevoie de munca sclavilor?”.

În confruntare cu Francisc

Este un dialog la distanță original şi intens acela care s-a dezvoltat în aceste zile între Maurizio Maggioani, scriitor şi jurnalist din Liguria, şi papa Francisc, care a voit să răspundă romancierului cu o scrisoare – datată la 9 august, zi în care Biserica o celebrează pe Edith Stein, sfânta Tereza Benedicta a Crucii, co-patroană a Europei – la o întrebare ridicată public de autor într-o scrisoare deschisă, apărută la 1 august în coloanele revistei „Secolul al XIX-lea”, care astăzi publică replica papei. Maggiani a voit să împărtăşească direct cu papa Francisc „rușinea” simţită când a aflat dintr-un fapt de cronică neagră că şi realizarea cărţilor sale şi a altor autori trecea printr-o firmă din Veneto şi edificiul subcontractant din Trentino, ambele acuzate de magistratură că au exploatat cu metode criminale, „până la inexprimabil” scrie Maggiani, munca muncitorilor pakistanezi, literalmente brutalizaţi.

„Am simţit rușine faţă de mine”

Maggiani, care se definește necredincios (cunosc, scrie el, „forţa profetică năvalnică” a lui Cristos „dar n-am avut niciodată darul, harul, de a avea răbdare timp de trei zile la mormântul său, de a aștepta cu Maria din Magdala şi de a constata învierea fiului lui Dumnezeu”), afirmă că s-a adresat lui Francisc dintr-o serie de motive, nu în cele din urmă aceea a unei sensibilități împărtășite. „Istoriile pe care îmi place să le relatez şi pe care simt datoria să o fac – spune romancierul – sunt istoriile celor tăcuți, ale celor din urmă şi ale celor umili”, dar indiferența faţă de a sa pentru că este întâlnită în colegii din sector, „ca şi cum ar fi o întrebare zadarnică”, l-a determinat să o adreseze „Sanctității Sale, pentru că – mărturiseşte el – cu toată căutarea mea nu reușesc să văd nicio altă autoritate morală care în afară de a avea o voce înaltă este disponibil să asculte, să se întrebe înainte de a judeca”. Să se întrebe întocmai cu privire la implicaţiile provenite din oroarea consumată în acel lagăr modern, construit pe pielea imigraților săraci cu plată de foame, fără orare şi drepturi, luați la bătaie cu picioarele şi pumnii dacă îndrăzneau să ceară respectul: „Am simţit rușine de mine, de mine care sunt aşa de atent să-mi țin mâinile curate şi să nu mă folosesc de produse suspecte de exploatare sclavagistă, sau –  admite scriitorul – n-am reflectat niciodată asupra clarităţii că munca mea de romancier, aşa de nobilă”, este „parte dintr-un lanț al sistemului productiv, acela pe care în mod pudic îl numim filieră, care nu este diferită de oricare alta, așadar pasibilă de aceleaşi aberaţii”.

A-i vedea pe cei invizibili

Francisc răspunde distilând unul din gândurile-cheie ale magisteriului său. „Dumneavoastră – recunoaște papa faţă de Maggiani – nu puneți o întrebare zadarnică, pentru că în joc este demnitatea persoanelor, acea demnitate care astăzi este prea des şi cu ușurință călcată în picioare cu «munca sclavă», în tăcerea complice şi asurzitoare a multora. Am văzut asta în timpul lockdown-ului, cânt atâția dintre noi au descoperit că în spatele mâncării care continua să ajungă pe mesele noastre existau sute de mii de zilieri lipsiți de drepturi: invizibile şi ultime – deşi primele! – trepte dintr-o filieră care pentru a procura mâncare priva pe mulţi de pâinea unei munci demne”. Însă, de fapt, continuă Francisc, a asocia acest tip de infamie cu literatura „este probabil şi mai strident” dacă ceea ce papa definește „pâinea sufletelor, expresie care înalță spiritul uman”, este „rănită de voracitatea unei exploatări care acţionează în umbră, eliminând fețe şi nume”. Așadar dacă se publică ceva ce se sprijină pe o nedreptate este „în sine nedrept” şi „pentru un creştin – aminteşte papa – orice formă de exploatare este păcat”.

Cele două lucruri de făcut

Însă soluţia nu se află în capitulare. „A renunța la frumusețe ar fi o retragere la rândul său nedreaptă, o omisiune a binelui”, afirmă Francisc, care sugerează o reacție bazată pe două verbe. Primul este „a denunța mecanismele de moarte”, „structurile de păcat”, ajungând să se scrie „lucruri chiar incomode pentru a zdruncina din indiferență, pentru a stimula conștiințele, neliniştindu-le pentru ca să nu se lase anesteziate de acel nu mă interesează, nu este treaba mea, ce pot să fac dacă lumea merge aşa?”. Al doilea verb este „a renunța”. Mulţumindu-i lui Maggiani pentru că a scris ceea ce a scris fără a calcula „repercusiunile de imagine”, Francisc susține că în afară de curajul denunțării este nevoie de cel al renunțării. Renunțare „nu la literatură şi la cultură – spune el – ci la obiceiuri şi avantaje care, astăzi unde totul este conectat, descoperim că, prin mecanismele perverse ale exploatării, dăunează demnității fraților noştri şi surorilor noastre. Este un semn puternic – insistă el – a renunța la poziții şi comodități pentru a face spațiu celui care nu are spațiu”. A ajunge „să spunem un nu pentru un da mai mare”, să facem „obiecție de conștiință pentru a promova demnitatea umană”.

Cultura, voce a celor umiliți nu a pieței

Papa Bisericii sărace pentru cei săraci reafirmă că-l iubește pe Dostoievski „nu numai pentru lectura sa profundă a sufletului uman şi pentru simțul său religios, ci pentru că a ales să relateze vieți sărace, «umilite şi ofensate»”. O consideraţie din care provine o invitaţie insistentă: în faţa atâtor umiliți şi ofensați de astăzi, fără ca practic nimeni să nu-i facă „protagoniști, în timp ce banii şi interesele patronează”, cultura – este apelul lui Francisc – „să nu se lase subjugată de piață”.

De Alessandro De Carolis

(După L’Osservatore Romano, 12 august 2021)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu