Nota Gestis verbisque, publicată la 2 februarie 2024 de Dicasterul pentru Doctrina Credinţei, dedică spațiu amplu elementelor care constituie „substanța” sacramentelor: materie, formă şi intenție (cf. nr. 12).

Scopul textului, anticipat de Prezentarea cardinalului prefect Víctor Manuel Fernández, este de a oferi criterii de discernământ în vederea celebrării „valide” a sacramentelor, în faţa unor liturgii în care „creativitatea” slujitorului – însoțită adesea de o „voinţă manipulatoare” – a compromis oferirea harului sacramental, dăunând şi grav credincioșilor. Criterii care, întocmai, se pot rezuma în respectarea „materiei” şi „formei” prescrise, la care se adaugă „intenția” slujitorului.

Un asemenea vocabular este inspirat în mod clar din teologia lui Toma de Aquino şi mai în general din scolastică şi, pe această urmă din doctrina sacramentală a Conciliilor din Firenze şi din Trento, nu întâmplător, Toma şi Trento sunt amintiţi de mai multe ori de document. Dat fiind că în mod notoriu Toma de Aquino reia, transformându-le, unele categorii din gândirea aristotelică, impresia inițială ar putea să fie aceea de a se afla în faţa unui limbaj filozofic, ba chiar pentru exactitate în faţa limbajului unei anumite filozofii, întocmai esenţialismul aristotelico-tomistă.

Dacă apoi se consideră că, după Trento, acei termeni vor deveni decisivi pentru elaborarea dreptului liturgic, adică pentru a defini normele canonice care disciplinează riturile sacramentale (cum se vede în Codul de drept canonic din 1917 şi încă în cel din 1983), acel limbaj apare în acelaşi timp marcat de o „exprimare” juridică de netăgăduit.

Şi totuşi, dacă acele concepte sunt considerate în cadrul mai amplu al documentului, devine evident că intenția lui Gestis verbisque este, în profunzime, de a reciti categoriile „tradiționale” în lumina „noii” învățături a Conciliului al II-lea din Vatican, care în notă este de altfel citată mult mai frecvent.

Într-un anumit sens, ne aflăm în prezența unui exercițiu de „hermeneutică a continuităţii” şi „a reformei” (despre care, după cum ne vom aminti, a vorbit Benedict al XVI-lea în celebrul Discurs adresat Curiei Romane din 22 decembrie 2005), pe baza căruia noul în Biserică nu se naște niciodată din nimic, ci provine în mod organic din vechi, dezvăluindu-i potențialitățile latente.

Este adevărat, Conciliul al II-lea din Vatican nu mai vorbește despre substanță, materie, formă şi intenție. Ceea ce dispare este mai ales binomul materie-formă în jurul căruia, în cursul celui de-al doilea mileniu, doctrina sacramentară s-a cristalizat tot mai mult. Acel limbaj este abandonat cu intenția de a se inspira cât mai mult posibil din Biblie şi din Părinți (conform principiului „întoarcerii la izvoare”). Însă asta nu înseamnă că Conciliul îşi ia rămas-bun sic et simpliciter de la ceea ce acel limbaj voia să exprime în modul său, tocmai pentru că şi el reprezenta la rândul său tentativa de a interpreta realitatea revelată.

Îndeosebi Conciliul al II-lea din Vatican ne arată că sacramentalitatea este o categorie amplă, care depășește septenarul sacramentar pentru a aduna sub o unică umbrelă Revelația, evenimentul Cristos care este centrul acelei Revelații, misiunea Bisericii care este prelungirea evenimentului Cristos până la sfârşitul istoriei.

Astfel sacramentalitatea devine, pentru Conciliu, „legea” care guvernează întreaga historia salutis şi pe care Dei Verbum 2 o rezumă cu expresii pregnante: „Această economie a Revelației se împlinește prin fapte şi cuvinte [gestis verbisque] legate strâns între ele, astfel încât lucrările săvârșite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief şi confirmă învățătura şi realitățile semnificate prin cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrările şi luminează misterul conținut în ele”. Şi asta pentru că Dumnezeu vrea să se reveleze omului şi să intre în relație mântuitoare cu el humano modo: în manieră vizibilă, auzibilă, palpabilă, ba chiar mirosibilă şi gustabilă, adică mereu şi oricum perceptibilă cu acele simţuri fără care nu poate exista în ființa umană cunoaștere (aşa cum învăța deja Toma) nici să se deschidă pentru el autentică relație cu celălalt.

Alegerea de a merge în mod expres pe urma acestui text conciliar în incipit-ul notei face din Dei Verbum fundalul indispensabil pentru a înţelege conținutul lui Gestis verbisque. La el se adaugă referințe la Sacrasanctum Concilium şi Lumen gentium (îndeosebi în nr. 6-7), în care citim că Biserica însăși este – împreună cu Cristos, grație Lui şi după El – marele sacrament al mântuirii. Definiție pe care LG 8 o explică afirmând că în Biserică ceea este vizibil este în slujba misterului invizibil, şi asta pentru o „analogie care nu este slabă” cu Cuvântul întrupat.

S-ar putea țese împreună toate aceste texte ale Conciliului al II-lea din Vatican – ajutați tocmai de nota pe care o luăm în considerare – pentru a scoate din ea viziunea conciliară de ansamblu a sacramentalităţii, care îmbrățișează teologia Revelației, cristologia, ecleziologia şi sacramentologia.

Acea „economie a Revelației” continuă în mod deosebit, deşi nu exclusiv, în sacramentele Bisericii, pentru că mai ales în ele Dumnezeu şi oferta sa de mântuire continuă să se facă „simţit”, „perceput”, „gustat”, prin acele realităţi pe care tradiția teologică din al doilea mileniu le-a definit materie şi formă. Gestis verbisque propune o descriere „actualizată” a amândurora, de care de fapt se simţea nevoia: o descriere în care fundamentul biblic şi conținutul teologic înfloresc mai clar, în spiritul Conciliului şi al magisteriului succesiv, dar şi în linie cu cele mai bune rezultate ale teologiei sacramentare contemporane, sensibilă la dimensiunea „corporală” (sau „întrupată”) a sacramentelor (materia) şi la dimensiunea „sacramentală” (sau „performativă”) a cuvintelor (forma).

Materia, pe de o parte, „constă în acțiunea umană prin care acţionează Cristos. În ea uneori este prezent un element material (apă, pâine, vin, ulei), alteori un gest deosebit de elocvent (semnul crucii, impunerea mâinilor, scufundarea, stropirea, consimţământul, ungerea). Această corporalitate apare indispensabilă pentru că înrădăcinează sacramentul nu numai în istoria umană, ci şi, mai fundamental, în ordinea simbolică a creaţiei şi îl conduce la misterul întrupării Cuvântului şi al Răscumpărării realizate de el” (GV 13).

Impresionează, în aceste ultime afirmații, şi virtualitățile „ecologice” ale acestei reînţelegeri a materiei sacramentale (cum arată, în notă, referința la Laudato si’ 235-236, unde Papa Francisc oferă o sinteză prețioasă de „teologie ecologică a sacramentelor”).

Forma, pe de altă parte, „este constituită din cuvânt, care conferă o semnificaţie transcendentă materiei, transfigurând semnificaţia obişnuită a elementului material şi sensul pur uman al acţiunii săvârşite. Acest cuvânt scoate mereu în diferită măsură inspiraţie din Sfânta Scriptură, îşi înfige rădăcinile în Tradiţia eclezială vie şi a fost definit cu autoritate de Magisteriul Bisericii printr-un discernământ atent” (GV 14).

Situându-se mereu în orizontul conceptual al Conciliului al II-lea din Vatican, un text de acest tip pare să favorizeze o „reconciliere” între Cuvânt şi sacramente, permițând să se lase în spate opoziția seculară între „Biserica Cuvântului” a reformatorilor şi „Biserica sacramentelor” a catolicilor.

Cuvântul însuși, făcându-l pe Dumnezeu „auzibil”, este un „sacrament”, în timp ce cele şapte sacramente, ca evenimente în mod esenţial „lingvistice”, sunt celebrări în care acel Cuvânt ajunge la o eficacitate specială pentru a trezi, a retrezi sau a întări credinţa.

La materie şi la formă, continuă nota, se adaugă „intenția slujitorului care celebrează sacramentul”, care „trebuie să aibă «intenția de a face măcar ceea ce face Biserica», făcând acțiunea sacramentală un act cu adevărat uman, sustras judecății unui individ” (GV 18; cf. DH 16,11). Limbajul este din nou tridentin, dar din nou Gestis verbisque face efortul de „a replăsmui” un concept tradițional în lumina magisteriului recent (de la capitolul al III-lea din Lumen gentium până la actualul episcop de Roma): a spune că slujitorul trebuie să posede intenția Bisericii nu înseamnă a spune că el trebuie să acționeze mereu şi numai în şi pentru poporul lui Dumnezeu, nu considerându-se deţinătorul privilegiat al unei puteri arbitrare ci „slujitorul” şi „garantul” comunităţii? Nu există în această trimitere la conceptul „tradițional” de intenție o lovitură dată acelui clericalism pe care Papa Francisc l-a pus sub acuzare de mai multe ori?

Dacă lucrurile stau aşa, a vorbi de materie, formă şi intenție ca despre elemente care constituie „substanța” sacramentelor nu echivalează cu o întoarcere improbabilă la trecut, ci este tentativa de a pune în dialog trecutul şi prezentul, pentru ca fiecare ducă lumină celuilalt. Trento şi Vatican II, într-o asemenea viziune, nu sunt „steagurile” a două teologii diferite, şi în definitiv a două Biserici diferite, ci două dezvoltări succesive ale unicei Tradiții vii, în care discontinuitatea de netăgăduit – şi pentru atâtea aspecte inevitabilă –, perceptibilă înainte de toate în limbaje, nu împiedică să se recunoască o continuitate neîntreruptă, al cărei artizan este în cele din urmă Duhul Sfânt.

De Pasquale Bua

Universitatea Pontificală Urbaniana

(După L’Osservatore Romano, 18 ianuarie 2025)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu