Mijloacele de comunicare au relansat în ultimele timpuri unele excese în domeniul de celebrare datorate superficialităţii şi, uneori, ideologiei. N-au lipsit luări de poziție ale episcopilor şi ale magisteriului universal. Papa Francisc în scrisoarea Desiderio desideravi nu a ezitat să atribuie unele stiluri prezidenţiale unui „personalism exasperat al stilului de celebrare care, uneori, exprimă o manie rău acoperită de protagonism” (DD, nr. 54), intervenții invazive asupra formei rituale încredințate de Biserică ce se configurează ca adevărate „maltratări” ale adunărilor.

Recent Dicasterul pentru Doctrina Credinţei cu nota Gestis verbisque a revenit asupra temei în raport cu problematica validității sacramentelor. Nota se naște din constatarea unor celebrări sacramentale invalide deoarece nu sunt desfășurate în fidelitate faţă de riturile prescrise de Biserică; aceste alegeri de celebrare sunt motivate în unele cazuri de sincere preocupări pastorale şi mai frecvent de o derivă subiectivistă care nu este lipsită de o carenţă formativă cu privire la sensul şi la dinamicele acțiunii simbolice.

Păstrarea Darului

În joc este păstrarea Darului pe care fiecare celebrare liturgică, mai ales sacramentală, o poartă cu sine. Numai uitarea faptului că fiecare sacrament este înainte de toate un dar, care vine din altă parte, poate permite şi justifica intervenții necorespunzătoare în celebrare. Conştiinţa că sacramentul este un dar îl pune pe cel care îl celebrează, slujitori şi adunări, într-o poziție cu totul deosebită, aşa cum evidenţiază prefectul Dicasterului, cardinalul Víctor Manuel Fernández, în textul de prezentare: „Pentru aceasta, nouă slujitorilor ne este cerută forţa de a depăși tentația de a ne simți proprietari ai Bisericii. Dimpotrivă, trebuie să devenim foarte receptivi în faţa unui dar care ne precede”. De fapt „Biserica este «slujitoare» a sacramentelor, nu este stăpâna lor. Celebrându-le primeşte ea însăși harul lor, le păzește şi este la rândul său păzită de ele” (nr. 11). Reafirmând necesitatea pentru fiecare adunare care celebrează de a se referi la elementele esențiale de materie, formă şi slujitor, ca „elemente constitutive ale sacramentului”, nota declară indisponibilitatea Bisericii de a deforma structura „minimă” a fiecărei acțiuni sacramentale şi care ține de „substanța divinitus instituta” (nr. 12).

O înțelegere non-minimalistă

Este clar că în joc nu este şi nu poate să fie o abordare minimală a acțiunii liturgice dat fiind faptul că aceasta „nu constituie un ornatus ceremonial al sacramentelor şi nici o introducere didactică la realitatea care se săvârșește” (nr. 20), ci evenimentul nou al mântuirii care are loc prin medierea semnelor sensibile. De aici – şi ceea ce afirmă nota în această privință nu poate fi considerat un aspect secundar – „atenţia necesară faţă de elementele esențiale ale sacramentelor, de care depinde validitatea lor, trebuie să se acordeze de aceea cu grija şi respectarea întregii celebrări, în care semnificaţia şi efectele sacramentelor sunt făcute inteligibile pe deplin de o multiplicitate de gesturi şi cuvinte, favorizând în acest mod actuosa participatio a credincioşilor” (nr. 20). Intellectio specială a Euharistiei care are loc prin ritus et preces (SC 48) este în primul rând o privire asupra sacramentului care are loc străbătând logicile rânduite și plurale ale limbajelor și structurilor rituale, ci de altfel este și acceptarea din partea Bisericii care celebrează că ritul are o adevărată autoritate. Este ritul care îi poate adresa mereu un „prim” și autoritar cuvânt despre ce este Euharistia drept convocare, ascultare a Cuvântului, aducere de mulțumire, amintire, împărtășire cu sfintele daruri. Este vorba de forme complexe, ireductibile la un minim esenţial, şi care tocmai din acest motiv are nevoie de o acţiune autentică şi largă care să nu permită nici manipularea arbitrară a ordo ecleziale, nici sărăcirea realizării acesteia din cauza unui minimalism teoretic si practic.

Teologul francez Louis-Marie Chauvet a vorbit despre renunțare la putere sau la control (demaitrîse) pentru a desemna atitudinea teologică cu care se recunoaște că Dumnezeu rămâne mereu dincolo de pretențiile noastre şi, totuşi, tocmai grație medierii rituale, corporale şi „opace”, Dumnezeu rămâne încă Dumnezeu, nu un produs al minţii noastre, şi devine întotdeauna accesibil. Darul de har este dincolo de rit, şi totuşi are în rit o mediere decisivă. Prin urmare, celebrarea dacă vrea să rămâne conectată cu Domnul nu poate să nu respecte ordo a Bisericii şi, totuşi, Biserica trebuie să ştie să pună în practică ordo cu toată delicatețea şi măiestria care se potrivesc măreției Darului şi legilor acelui medium care este ritul.

Puterea asupra liturgiei

Nota Dicasterului afirmă că modificarea formei de celebrare a unui sacrament constituie un vulnus provocat comuniunii ecleziale şi posibilității de recunoaştere a acțiunii lui Cristos (cf. nr. 22) şi acesta este motivul pentru care deja SC 22 încredinţează autorității ecleziastice misiunea şi responsabilitatea de a reglementa liturgia şi de a introduce eventuale variații. Limitarea unei puteri asupra liturgiei intenționează să salvgardeze atât unitatea Bisericii cât şi legătura cu actio Christi. Este important de observat că acelaşi magisteriu conciliar pune la baza operei de reformă „legile generale ale structurii şi ale spiritului liturgiei” (SC 23). Or, este evident că alături de o motivație ecleziologică şi cristologică, împiedică orice exercitare a puterii în liturgie există o motivație intrinsecă în ritualitatea însăși. este în natura ritului faptul de a fi înainte de toate „primit” şi prin urmare de repetat, urmând kerigma (cf. 1Cor11,23 şi 15,1). Acest aspect marchează o distanță necesară între rit şi așteptările imediate ale participanților; mai degrabă ritul este cel care trezește un sentiment inedit sau provoacă convertirea pe drumul omului. Această realitate tradițională s-a ciocnit în ultimele decenii cu tendința de a regândi celebrarea de fiecare dată de la capăt, ca şi cum ar vrea s-o deritualizeze, uitând că tocmai pentru că ritul este „primit” nu admite intromisiuni ideologice sau intervenții lipsite de criterii.

Puterea liturgiei

A ne încredinţa ritului înseamnă a pierde controlul asupra sa. Participarea „activă” la liturgie şi prin ea la mister este mereu şi înainte de toate o participare „pasivă” care eliberează de orice neliniște intervenţionistă pentru a lăsa ca ritul să exprime şi să imprime Darul în omul care celebrează. Grație acțiunilor rituale se realizează acea distanță între Cristos şi Biserică ce permite Bisericii să-l recunoască pe Cristos ca principiu şi fundament al său. De fapt, mai afirmă nota, ideea că preotul prezidează in persona Christi Capitis nu „intenționează să acrediteze o concepție conform căreia slujitorul ar dispune, fiind «cap», de o putere de exercitat în mod arbitrar. Capul Bisericii, așadar adevăratul preşedinte al celebrării, este numai Cristos” (nr. 24). A celebra înseamnă a pune în aplicare toate premisele simbolice pentru ca să se dea recunoaşterea. A celebra în autenticitate înseamnă a debarasa calea pentru orice posibilitate de ascundere a centralității lui Cristos în favoarea protagonismului slujitorului. Unica „putere” a celui care celebrează este a putea face pentru a vivifica gesturi, cuvinte, senzații care încă sunt „adormite” în cartea liturgică folosind tot tactul şi sensibilitatea necesare. În acest sens „potestas a slujitorului este o diaconie” (ivi). Aşa cum afirmă scrisoarea apostolică Desiderio desideravi, cel care prezidează nu șade pe un tron, nu fură centralitatea la altar şi se apropie de el în atitudine umilă şi căită pentru că trebuie să facă spațiu lui Cristos şi darului său mântuitor (cf. DD, nr. 60).

Acel audemus dicere (îndrăznim a spune) din rugăciunea creştină este un umil audemus agere (îndrăznim a acționa): ascultând de ordo fidelitatea faţă de Cristos şi faţă de Biserică, gustând forma rituală încrederea deplină în resursele liturgiei. Numai grație acestei îndrăzneli umile „virtus activ în sacramente plăsmuiește faţa Bisericii, abilitând-o să transmită darul de mântuire de care Cristos mort şi înviat, în Duhul său, vrea să-l facă părtaș pe fiecare om” (nr. 29).

De Loris Della Pietra

Institutul de Liturgie Pastorală „Santa Giustina” – Padova

(După L’Osservatore Romano, 16 ianuarie 2025)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu