„«Ne-a iubit», spune sfântul Paul referindu-se la Cristos (Rom 8,37), pentru a ne face să descoperim că de această iubire nimic «nu ne va putea despărţi» (Rom 8,39)”. Aşa începe a patra enciclică a Papei Francisc, intitulată de incipit „Dilexit nos” şi dedicată iubirii umane şi divine a Inimii lui Isus Cristos: „Inima sa deschisă ne precede şi ne aşteaptă fără condiții, fără a pretinde nicio condiție prealabilă pentru a ne putea iubi şi pentru a ne oferi prietenia sa: El ne-a iubit cel dintâi (cf. 1In 4,10). Grație lui Isus «am cunoscut şi am crezut iubirea pe care Dumnezeu o are în noi» (1In 4,16)” (1).

Iubirea lui Cristos reprezentată în Inima sa sfântă

Într-o societate – scrie Papa – care vede înmulţindu-se „diferite forme de religiozitate fără referință la un raport personal cu un Dumnezeu de iubire” (87), în timp ce creștinismul adesea uită „duioșia credinţei, bucuria dedicării pentru slujire, fervoarea misiunii de la persoană la persoană” (88), Papa Francisc propune o nouă aprofundare a iubirii lui Cristos reprezentată în Inima sa sfântă şi invită să se reînnoiască devoțiunea sa autentică amintind că în Inima lui Cristos „putem găsi toată Evanghelia” (89): în Inima sa „ne recunoaștem în sfârşit pe noi înșine şi învățăm să iubim” (30).

Lumea pare că a pierdut inima

Francisc afirmă că, întâlnind iubirea lui Cristos, „devenim capabili să țesem legături fraterne, să recunoaștem demnitatea fiecărei fiinţe umane şi să ne îngrijim împreună de casa noastră comună”, aşa cum invită să facem în enciclicele sale sociale Laudato si’ şi Fratelli tutti (217). Şi în faţa Inimii lui Cristos, îi cere Domnului „să aibă încă o dată compasiune de acest pământ rănit” şi să reverse asupra lui „comorile luminii sale şi ale iubirii sale”, pentru ca lumea, „care supraviețuiește între războaie, dezechilibre socio-economice, consumism şi folosirea antiumană a tehnologiei, să poată recupera ceea ce este mai important şi necesar: inima” (31). Anunțând pregătirea documentului, la sfârşitul audienței generale din 5 iunie, Pontiful a clarificat că va ajuta să se mediteze asupra aspectelor „iubirii Domnului care să poată lumina drumul reînnoirii ecleziale; dar să spună şi ceva semnificativ unei lumi care pare să fi pierdut inima”. Şi asta în timp ce sunt în desfăşurare celebrările pentru a 350-a aniversare a primei manifestări a Preasfintei Inimi a lui Isus sfintei Margareta Maria Alacoque, în 1673, care se vor încheia la 27 iunie 2025.

Importanţa de a ne întoarce la inimă

Deschisă de o scurtă introducere şi articulată în cinci capitole, enciclica despre cultul Preasfintei Inimi a lui Isus adună, aşa cum a fost prevestit în iunie, „reflecțiile prețioase din texte magisteriale precedente şi dintr-o istorie lungă care ajunge la Sfintele Scripturi, pentru a repropune astăzi, întregii Biserici, acest cult încărcat de frumusețe spirituală”.

Primul capitol, „Importanţa inimii”, explică pentru ce este de folos „a ne reîntoarce la inimă” într-o lume în care suntem tentați să „devenim consumişti nesătui şi sclavi ai angrenajelor unei piețe” (2). Face asta analizând ce anume înţelegem prin „inimă”: Biblia ne vorbește despre ea ca despre un nucleu „care se află în spatele oricărei aparențe” (4), loc unde „nu contează ceea ce se arată în exterior sau ceea ce se ascunde, acolo suntem noi înșine” (6). La inimă duc întrebările care contează: ce sens vreau ca să aibă viaţa mea, alegerile mele sau acțiunile mele, cine sunt în faţa lui Dumnezeu (8). Papa subliniază că subevaluarea inimii se naște „în raţionalismul grec şi precreștin, în idealismul postcreştin şi în materialism”, aşa încât în marea gândire filozofică s-au preferat concepte ca acelea de „rațiune, voinţă sau libertate”. Şi negăsind loc pentru inimă, „n-a fost dezvoltată pe larg nici ideea unui centru personal” care poate să unifice tot, şi anume iubirea (10). În schimb, pentru Pontif, trebuie recunoscut că „eu sunt inima mea, pentru că ea este ceea ce mă distinge, mă configurează în identitatea mea spirituală şi mă pune în comuniune cu celelalte persoane” (14).

Lumea se poate schimba pornind de la inimă

Inima este cea „care unește fragmentele” şi face posibilă „orice legătură autentică, pentru că o relație care nu este construită cu inima este incapabilă să depășească fragmentarea individualismului” (17). Spiritualitatea sfinților precum Ignațiu de Loyola (a accepta prietenia Domnului este o problemă a inimii) şi sfântul John Henry Newman (Domnul ne mântuiește vorbind inimii noastre din Inima sa sfântă) ne învaţă, scrie Papa Francisc, că „în faţa Inimii lui Isus viu şi prezent, mintea noastră, luminată de Duhul, înţelege cuvintele lui Isus” (27). Şi asta are consecințe sociale, pentru că lumea se poate schimba „pornind de la inimă” (28).

„Gesturi şi cuvinte de iubire”

Gesturilor şi cuvintelor de iubire ale lui Cristos este dedicat capitolul al doilea. Gesturile cu care ne tratează ca prieteni şi arată că Dumnezeu „este apropiere, compasiune şi duioșie”, se văd în întâlnirile cu samariteana, cu Nicodim, cu prostituata, cu femeia adulteră şi cu orbul de pe stradă (35). Privirea sa, care „scrutează interiorul fiinţei tale” (39), arată că Isus „acordă toată atenţia sa persoanelor, preocupărilor lor, suferințelor lor” (40). În aşa mod „încât să admire lucrurile bune pe care le recunoaște în noi” ca în centurion, chiar dacă ceilalți le ignoră (41). Cuvântul său de iubire cel mai elocvent este faptul de a fi „pironit pe Cruce”, după ce a plâns pentru prietenul Lazăr şi a suferit în Grădina Măslinilor, conștient de propria moarte violentă „provocată de cei pe care El îi iubea atât de mult” (46).

Misterul unei inimi care a iubit atât de mult

În capitolul al treilea, „Aceasta este inima care a iubit atât de mult”, Pontiful aminteşte că Biserica reflectă şi a reflectat în trecut „asupra sfântului mister al Inimii Domnului”. Face asta referindu-se la enciclica lui Pius al XII-lea, Haurietis acquas, despre devoțiunea la Preasfânta Inimă a lui Isus (1956). Clarifică faptul că „devoțiunea la Inima lui Cristos nu este cultul unui organ separat de Persoana lui Isus”, pentru că noi îl adorăm „pe Isus Cristos întreg, pe Fiul lui Dumnezeu făcut om, reprezentat într-o imagine a sa unde este evidențiată inima sa” (48). Imaginea inimii de carne, subliniază Papa, nu cuprinde numai caritatea divină, ci se extinde la sentimentele afectului uman” (61). Inima sa, continuă Francisc citându-l pe Benedict al XVI-lea, conține o „triplă iubire”: cea sensibilă a inimii sale fizice „şi dubla sa iubire spirituală, cea umană şi cea divină” (66), în care găsim „infinitul în finit” (64).

Preasfânta Inimă a lui Isus este o sinteză a Evangheliei

Viziunile unor sfinţi, deosebit de cinstitori ai Inimii lui Cristos – precizează Francisc – „sunt stimulente frumoase care pot să motiveze şi să facă mult bine”, dar „nu sunt ceva ce credincioşii sunt obligați să creadă ca şi cum ar fi Cuvântul lui Dumnezeu”. Apoi Papa aminteşte cu Pius al XII-lea că nu se poate spune că acest cult „îşi datorează originea sa unor revelații private”. Dimpotrivă, „devoțiunea la Inima lui Cristos este esențială pentru viaţa noastră creştină deoarece semnifică deschiderea plină de credinţă şi de adorație la misterul iubirii divine şi umane a Domnului, aşa încât putem afirma încă o dată că Preasfânta Inimă este o sinteză a Evangheliei” (83). Apoi Pontiful invită să se reînnoiască devoțiunea la Inima lui Cristos şi pentru a contrasta „noi manifestări ale unei «spiritualități fără carne» care se înmulțesc în societate” (87). Este necesar să ne întoarcem la „sinteza întrupată a Evangheliei” (90) în faţa „comunităţilor şi păstorilor concentrați numai pe activități externe, reforme structurale lipsite de Evanghelie, organizaţii obsesive, proiecte lumești, reflecții secularizate, pe diferite propuneri prezentate drept condiții care uneori se pretinde să se impună tuturor” (88).

Experienţa unei iubiri „care dă de băut”

În ultimele două capitole, Papa Francisc scoate în evidență cele două aspecte pe care „devoțiunea la Preasfânta Inimă ar trebui să le țină unite pentru a continua să ne hrănească şi să ne apropie de Evanghelie: experienţa spirituală personală şi angajarea comunitară şi misionară” (91). În al patrulea, „Iubirea care dă de băut”, reciteşte Sfintele Scripturi, şi cu primii creştini îl recunoaște pe Cristos şi coasta sa deschisă în „cel pe care l-au străpuns” pe care Dumnezeu îl referă la sine însuși în profeția din cartea lui Zaharia. Un izvor deschis pentru popor, pentru a potoli setea sa de iubire a lui Dumnezeu, „pentru a spăla păcatul şi necurăţia” (95). Diferiți Părinți ai Bisericii au menționat „rana din coasta lui Isus ca origine a apei Duhului”, peste toţi sfântul Augustin, care „a deschis calea spre devoțiunea la Preasfânta Inimă ca loc de întâlnire personală cu Domnul” (103). Puţin câte puţin această coastă rănită, aminteşte Papa, „asumă figura inimii” (109) şi prezintă diferite femei sfinte care „au relatat experiențe ale întâlnirii lor cu Cristos, caracterizată de odihna în Inima Domnului” (110). Printre cinstitorii din timpurile moderne, enciclica vorbește înainte de toate despre sfântul Francisc de Sales, care reprezintă propunerea sa de viaţă spirituală cu „o inimă străpunsă de două săgeţi, înconjurată într-o coroană de spini” (118).

Apariţiile făcute sfintei Margareta Maria Alacoque

Sub influența acestei spiritualități, sfânta Margareta Maria Alacoque relatează apariţiile lui Isus la Paray-le-Monial, între sfârşitul lui decembrie 1673 şi iunie 1675. Nucleul mesajului care ne este transmis poate să fie rezumat în acele cuvinte pe care sfânta Margareta le-a auzit: „Iată acea Inimă care i-a iubit atât de mult pe oameni şi care nu a cruțat nimic până la epuizarea sa şi la consumarea sa pentru a le mărturisi Iubirea sa” (121).

Tereza de Lisieux, Ignațiu de Loyola şi Faustina Kowalska

Din sfânta Tereza de Lisieux, documentul aminteşte că îl numea pe Isus „Cel al cărui inimă bătea la unison cu a mea” (134) şi scrisorile sale către sora Maria, care ajută să nu se concentreze devoțiunea la Preasfânta Inimă „pe un aspect dureros” acela al celui care înțelegea repararea ca un „primat al jertfelor”, ci pe încredere „ca oferta cea mai bună, plăcută Inimii lui Cristos” (138). Pontiful iezuit dedică nişte texte din enciclică şi locului Preasfintei Inimi în istoria Societății lui Isus, subliniind că în Exerciții Spirituale sfântul Ignațiu de Loyola îi propune celui care le face „să intre în Inima lui Cristos” într-un dialog de la inimă la inimă. În decembrie 1871, părintele Beckx a consacrat Societatea Preasfintei Inimi a lui Isus şi părintele Arrupe a făcut asta din nou în 1972 (146). Experiențele sfintei Faustina Kowalska, se aminteşte, repropun devoțiunea „cu un accent puternic pe viaţa glorioasă a Celui Înviat şi pe milostivirea divină” şi motivat de acestea, şi sfântul Ioan Paul al II-lea „a legat intim reflecția sa despre milostivire cu devoțiunea la Inima lui Cristos” (149). Vorbind despre „devoțiunea mângâierii”, enciclica afirmă că în faţa semnelor Pătimirii păstrate de inima Celui Înviat, este inevitabil „ca un credincios să dorească să răspundă” şi „la durerea pe care Cristos a acceptat s-o suporte din atâta iubire” (151). Şi cere „ca nimeni să nu-şi bată joc de exprimările de fervoare credincioasă ale sfântului popor credincios al lui Dumnezeu, care în evlavia sa populară încearcă să-l mângâie pe Cristos” (160). Pentru că apoi „doritori de a-l mângâia, ieşim mângâiați” şi „putem să-i mângâiem şi noi pe cei care se află în orice fel de suferinţă” (162).

Devoțiunea la Inima lui Cristos ne trimite la fraţi

Al cincilea şi ultimul capitol, „Iubire prin iubire”, aprofundează dimensiunea comunitară, socială şi misionară a oricărei devoţiuni autentice la Inima lui Cristos, care, în momentul în care „ne conduce la Tatăl, ne trimite la fraţi” (163). De fapt, iubirea faţă de fraţi este „gestul cel mai mare pe care i-l putem oferi pentru da înapoi iubire prin iubire” (167). Privind la istoria spiritualității, Pontiful aminteşte că angajarea misionară a sfântului Charles de Foucauld l-a făcut „frate universal”: „lăsându-se plăsmuit de Inima lui Cristos, voia să găzduiască în inima sa fraternă toată omenirea suferindă” (179). Apoi Francisc vorbește despre „reparare”, aşa cum explica sfântul Ioan Paul al II-lea: „oferindu-ne împreună Inimii lui Cristos, «pe ruinele acumulate de ură şi de violență, va putea să fie construită civilizația iubirii atât de dorită, împărăția Inimii lui Cristos»” (182).

Misiunea de a face ca lumea să se îndrăgostească

Enciclica aminteşte iarăși cu sfântul Ioan Paul al II-lea că „şi consacrarea la Inima lui Cristos «trebuie alăturată de acțiunea misionară a Bisericii însăși, pentru că răspunde la dorința Inimii lui Isus de a propaga în lume, prin membrele Trupului său, dăruirea sa totală pentru Împărăţie». Prin urmare, prin intermediul creştinilor, «iubirea va fi revărsată în inimile oamenilor, pentru ca să se edifice trupul lui Cristos care este Biserica şi să se construiască şi o societate de dreptate, pace şi fraternitate»” (206). Pentru a evita marele risc, subliniat de sfântul Paul al VI-lea, ca în misiune „să se spună şi să se facă multe lucruri, dar să nu se reușească să se provoace întâlnirea fericită cu iubirea lui Cristos” (208), este nevoie de „misionari îndrăgostiți, care să se lase iarăși cuceriţi de Cristos” (209).

Rugăciunea lui Francisc

Textul se încheie cu această rugăciune a lui Francisc: „Îl rog pe Domnul Isus ca din Inima sa sfântă să curgă pentru noi toţi fluvii de apă vie pentru a vindeca rănile pe care ni le provocăm, pentru a întări capacitatea noastră de a iubi şi a sluji, pentru a ne determina să învățăm să mergem împreună spre o lume dreaptă, solidară şi fraternă. Asta până când vom celebra uniţi în mod fericit ospățul din Împărăția cerească. Acolo va fi Cristos înviat, care va armoniza toate diferențele noastre cu lumina care izvorăște neîncetat din Inima sa deschisă. Să fie mereu binecuvântată!” (220).

De Alessandro Di Bussolo

(După Vatican News, 24 octombrie 2024)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu