Printr-o stranie coincidență providențială la 1 august Biserica celebrează comemorarea liturgică a sfântului Alfons Maria de’ Liguori (1696-1787), învățător al Bisericii şi patron al duhovnicilor şi moraliştilor, iar iertarea de la Assisi, adică posibilitatea de a putea obține indulgența plenară pe care papa Honoriu al III-lea la 2 august 1216, i-a acordat-o sfântului Francisc. Această […]

Printr-o stranie coincidență providențială la 1 august Biserica celebrează comemorarea liturgică a sfântului Alfons Maria de’ Liguori (1696-1787), învățător al Bisericii şi patron al duhovnicilor şi moraliştilor, iar iertarea de la Assisi, adică posibilitatea de a putea obține indulgența plenară pe care papa Honoriu al III-lea la 2 august 1216, i-a acordat-o sfântului Francisc.

Această dată oferă posibilitatea de a face o dublă reflecţie. Prima despre Alfons Maria de’ Liguori. A doua se altoiește pe sărbătoarea iertării instituită de Francisc, siglă a darului milostivirii, prin sacramentul Reconcilierii.

Alfons este cunoscut mai mult ca distins moralist, mariolog şi cântăreț al sfântului Crăciun. În realitate el este mult mai mult. Este înainte de toate un păstor care din iubire faţă de poporul său nu ezită să-şi murdărească mâinile, înfruntând problematici morale sensibile, condensând în scrieri teologice experienţa sa şi oferind-o viitorilor păstori şi lucrători pastorali.

Ca teolog el a ales perspectiva realității simple luminate de mâna providențială a lui Dumnezeu. Scrierile sale se nasc din ascultarea şi analizarea motivelor oamenilor fără speranţă. De fapt, orele lungi petrecute pentru a-i primi pe penitenți, meditarea Cuvântului declinat în vestirea de mântuire ca speranţă sigură, îi permite să dea jos toga avocatului din forul napolitan, pentru a exercita munus sacerdotală de a binecuvânta, a sfinţi şi a conduce.

Tocmai ascultarea celor care sunt departe de un drum de credinţă îl va face să reflecteze asupra raportului dintre lege şi conștiință. Dintre ceea ce se înţelege ca obligație şi ceea ce se crede că este bine. Dintre adevărul absolut şi binele posibil de făcut aici şi acum. Este conștient că persoana umană este mereu cufundată în timpul său. Numai pe drumul devenirii zilnice omul cu acțiunile sale se realizează trăind experienţa binelui care trebuie să-l conducă la adevăr.

Ca un adevărat artizan al sufletului, începe să studieze tratatele de teologie morală din timpul său. Notează ceea ce îl convinge şi cu privire la ceea ce se îndoieşte. Cizelează gândirea sa în lumina câtorva constante care sunt ca o coală de indigo. Prima este experienţa pastorală formată în contact cu aceia care au mai mare nevoie de ajutoare spirituale, care îi permite să analizeze motivațiile dificultăților pe care le întâlnesc credincioşii în respectarea poruncilor. A doua constantă îl face să prefere în discuțiile teologice motivațiile în locul autorității teologilor.

De’ Liguori începe să privească la concretețea alegerilor morale, la realitatea celui care acţionează, pentru a identifica în prudență dinamica acțiunii.

Acest drum îl face să fie încă un teolog de actualitate. De fapt, el articulează propunerea morală pornind de la conștiință, pe care o va numi normă internă, pentru a reflecta după aceea asupra legii ca normă externă. Nu subordonează legii conştiinţa, ci pune în circularitate dialogică motivațiile uneia şi ale celeilalte. Asta pentru că norma şi conştiinţa sunt bazele moralităţii şi conflictualitatea lor l-ar conduce pe om mereu într-o stare de suferinţă morală perenă, aşa încât să-i paralizeze deciziile. Înfruntând aceste teme, atinge cu mâna concretețea efectivă a existenței. Nu se înșeală în spatele unei perspective idealizate, ci vorbește inimă la inimă cu omul de pe stradă din timpul său, vestindu-i că Dumnezeu este nebun de iubire faţă de noi. Cu curaj va afirma că numai o normă sigură şi cunoscută clar poate obliga conştiinţa în exercitarea libertății sale.

Sfântul învățător ajunge la această sinteză dintre conștiință şi lege după ani de experienţă pastorală şi de studiu. Atacat de rigoriştii din timpul său, el merge drept pe drumul său, deoarece a experimentat că milostivirea convertește, apropie inimile de Dumnezeu. Obligația impusă numai de lege, fără ca aceasta să lumineze conştiinţa, îndepărtează de Dumnezeu şi de drumul eclezial. În cheie teologică actuală am putea spune că el preferă o paradigmă teologică, dinamizată între normă şi conștiință, condusă de reciprocitate şi dialogism. Fără un dialog intens şi constructiv între aceşti doi poli, calea binelui, formată din paşi concreți de făcut printre mii de obstacole, adesea este abandonată pentru a prefera alegeri individualiste contrare binelui comun.

Alfons îl stimulează pe om să intre în intimitatea sa profundă. Îl invită să asculte în conștiință glasul lui Dumnezeu care cheamă la iubire şi propune alegeri curajoase de trăit în libertate. Relația de dialog cu Dumnezeu face să se perceapă în interior o poruncă de iubire care vrea să ducă la plinătate. Îndepărtarea de ea conduce la experienţa păcatului, pentru că în acest mod se refuză relația cu Dumnezeu, care cere să ne uniformizăm cu voința sa. A intra într-o relație constructivă cu Dumnezeu cere voința de a începe o călătorie care duce la calea iubirii, a dăruirii, a alterității. Iubirea trăită drept concretețe cere dinamica iertării de oferit şi de primit, care deschide inima la misterul milostivirii, ca dar al răscumpărării pe care Domnul a realizat-o pentru noi. Iată pentru ce în propunerea alfonsiană devine centrală dimensiunea sacramentului Reconcilierii, trăit ca nebunie a lui Dumnezeu faţă de om.

Faţă de teologia timpului, Alfons prezintă moartea pe cruce a lui Isus Cristos ca ușa care îl conduce pe om ca să intre în deplină relație răscumpărătoare cu Tatăl. Păcatul a deformat faţa omului. Dar răscumpărarea, ca prim rod al milostivirii, i-a oferit calea pentru a se întoarce în voința Tatălui. Milostivirea ca act de iubire restabileşte comuniunea cu Dumnezeu, dăruită nou ca rod al răscumpărării. Şi răscumpărarea, fiindu-ne dăruită o dată pentru totdeauna gratuit, este mereu la îndemâna fiecărui om doritor să reînnoade raportul cu Dumnezeu.

Iertarea, oferită de Dumnezeu omenirii, şi milostivirea, rod al răscumpărării, deschid credinciosului calea adevăratei iubiri relaționale şi filiale, permiţându-i să intre în plinătatea trăirii voinţei lui Dumnezeu.

Coincidența providențială a comemorării liturgice a sfântului Alfons şi a iertării de la Assisi ne amintesc că milostivirea este mereu abundentă la Dumnezeu (cf. Ps 129,7). Este darul pe care Dumnezeu îl oferă omenirii prin intermediul Fiului său. Este nebun cel care nu profită de această iubire gratuită.

De Alfonso V. Amarante

(După L’Osservatore Romano, 1 august 2022)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu