„Astăzi pericolul cel mai urât este ideologia gender, care anulează diferențele”. La 1 martie, cu ocazia unei întâlniri în Vatican, Papa Francisc a condamnat din nou „această ideologie urâtă din timpul nostru care șterge umanitatea. În schimb, bărbatul şi femeia se află într-o „tensiune” rodnică, a subliniat Pontiful vorbind liber. Însă Francisc nu este nou la aceste critici: în discursul de început de an adresat Corpului diplomatic a definit ideologia gender „nefastă” şi „foarte periculoasă”, şi mai înainte, în diferite ocazii, a vorbit despre asta în termeni de „colonizare ideologică”. 

Problema gender este delicată şi înșelătoare: teoriile cele mai radicale, îndepărtându-se de realitatea biologică, susțin principiul unui individ „neutru” cu o identitate sexuală „fluidă” (gender fluidity), bazată pe dorință sau pe modul de „a se simți” de moment. Şi nu lipsesc tentative de a introduce această ideologie în școli, este suficient să ne gândim la „carriera alias” (procedură administrativă care, pe baza unui acord rezervat între școală sau ateneu, student şi familie [în cazul în care studentul este un minor], prevede posibilitate de a modifica în registre şi acte interne numele studentului cu numele ales de studentul însuși, în cazul în care acesta din urmă este o persoană transsexuală sau a demarat un parcurs de tranziție, n.t.). Familiile şi educatorii se simt nepregătiți. Cum trebuie înfruntată problema? Ce poate să facă Biserica? Vorbim despre asta cu părintele Alberto Frigerio, medic şi profesor de bioetică la ISSR din Milano.

Părinte Alberto, ce este şi ce consistență științifică are teoria gender?

Instanța de fond a teoriei gender este denaturalizarea sexualității în favoarea unei înțelegeri pur culturale a ei, conform cuvintelor lui Gayle Rubin: „Visul pe care îl găsesc mai stimulant este acela al unei societăți androgine şi fără gen (dar nu fără sex), în care anatomia individuală este irelevantă pentru a ști cine suntem, ce facem şi cu cine facem dragoste”. Gender theory are prestigiul de a percepe complexitatea sexualității umane, afirmând că nu totul este determinat biologic, ci are limita de a exprima o antropologie dualistă, spiritualistă şi logocentrică, care subordonează ființa vie limbajului în loc s-o înțeleagă ca ființă înzestrată cu limbaj. În schimb subiectul se relaționează cu realitatea prin intermediul corpului, care se dăruiește şi se trăieşte în diferență, motiv pentru care bărbați şi femei sunt conotaţi de posturi specifice. Schema corporală masculină şi feminină care transpare în conformarea externă şi internă a genitalelor, permite să se califice postura lui şi a ei ca transcendentă şi primitoare, după cum dovedește evenimentul generării. Înțelegerea poziției masculine şi feminine ca intrusivă şi receptivă, în trecut greşit interpretată şi tradusă din punct de vedere social în termeni de activitate şi pasivitate, superioritate şi inferioritate, documentează existenţa a două moduri de a fi şi de a exista care se realizează în relație.

Se poate vorbi de ideologie gender?

În „Originile totalitarismului” Hannah Arendt găsește nucleul oricărei gândiri ideologice în voința de a impune cu forţa o lectură parțială a realității. Este ceea ce se întâmplă cu gender, care absolutizează realitatea culturală în detrimentul realității naturale, aşa încât să nege reciprocitatea naturală bărbat-femeie şi să golească baza antropologică a familiei, şi realizează o „excomunicare socială” faţă de cel care, chiar în mod raţionat şi respectuos, nu este de acord. Să ne gândim apoi la problema învechită a blocării pubertăţii pentru cel care experimentează o tulburare afectivă şi/sau cognitivă referitoare la genul acordat la naștere pe baza sexului fenotipic. Conform unor studii autoritare şi actualizate, în 85% dintre cazuri disforia de gen se rezolvă cu creșterea, în timp ce blocarea pubertăţii aduce îmbunătăţiri minime asupra sănătății mentale, a imaginii corporale şi a adaptării psihosociale. Pentru acest motiv unele țări pioniere în materie de blocare a pubertăţii (Regatul Unit, Suedia, Finlanda) au revăzut liniile conducătoare, prevăzând tratamentul în cazuri singulare şi oricum în cadrul unor protocoluri de cercetare. Așadar, în locul lui „gender affirmative model”, promovat de viziunea gender, care invită să se identifice cu genul perceput şi prevede să se intervină asupra corporalității pentru a o coordona cu psihicul, trebuie preferată o abordare prudenţială, care să ajute subiectul să primească, să interiorizeze şi să integreze transformările fizice într-o nouă imagine despre sine, cum semnalează Susanna Tamaro într-un articol recent în Corriere della Sera, cu titlul foarte elocvent „Eu, fetiță într-un corp greşit, m-am descoperit femeie”.

Însă cazurile de disforie de gen, îndeosebi în rândul celor mai tineri, sunt în creștere. Cum se explică asta?

Conform The William Institute, cei care se îndepărtează de binarismul mascul-femelă eterosexual au trecut de la 2,2-5,6% în 2014 la 9% în 2022. O fluidificare identitară care se poate datora diferitelor motive între care se menționează: criza familială, care pune în pericol mecanismele de identificare primare; viziunea modernă de libertate, înţeleasă ca absolută, care ar putea dispune în mod nelimitat de toate, inclusiv corporalitatea; modele de sexualitate fluide care au efect de dezorientare, îndeosebi asupra tinerilor; răspândirea mentalității capitaliste care reduce subiectul la marfă de schimb; pierderea naturii corporale corelată cu venirea infosferei care accentuează dimensiunea psihică a subiectului „reducând la tăcere” corporalitatea.

Ce parcursuri educative trebuie promovate în privința educației la iubire?

Aşa cum am spus deja, masculinul şi femininul constituie două aspecte diferite ale naturii umane comune, care se declină în termeni duali. Astfel se deschide etica diferenței, care determină la asumarea unei atitudini de recunoaştere recunoscătoare cu şi pentru celălalt. În acest sens, este de dorit ca modelele culturale şi acțiunea educativă, şi în școală, să promoveze relația bărbat/femeie în vederea unui drum de creștere reciprocă, după cum s-a prospectat în 2019 de documentul Congregației pentru Educaţia Catolică „Bărbat şi femeie i-a creat. Pentru o cale de dialog cu privire la problema gender în educație”.

Care este misiunea Bisericii, a cărei învățătură în această materie este considerată de mulţi depășită?

Misiunea esențială a Bisericii este să primească persoanele şi să deschidă parcursuri de viaţă bună, după cum recomandă pedagogia iubirii predicată de Papa Francisc. În acest scop, este chemată să promoveze ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea numea „antropologie adecvată”, în măsură să clarifice cine este persoana umană şi ce trebuie să facă pentru a fi astfel în mod corect. Făcând asta, este decisiv să se asume contribuțiile fiecărei discipline (biologie, psihologie, etc.), dispunându-le într-un orizont de sens unitar. Este ceea ce se preocupă să facă teologia, care nu constituie o știință enciclopedică ci, folosindu-se de metoda filozofică, oferă o privire „care orientează”, care dispune datele particulare cu referință la întregul revelat de „Cristos, care îl dezvăluie pe deplin pe om sieși”, aşa cum afirmă Gaudium et spes la nr. 22.

De Giovanna Pasqualin Traversa

(După Agenția SIR, 21 martie 2024)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu