Eu vreau să cer aplauze puternice pentru voi toți cei care sunteți aici și pentru toți preoții și diaconii din Roma!
Preaiubiţi prezbiteri și diaconi care vă desfăşurați slujirea în dieceza de Roma, preaiubiţi seminariști, vă salut pe toți cu afect și prietenie!
Îi mulțumesc Eminenței Sale, cardinalului vicar, pentru cuvintele de salut și pentru prezentarea pe care a făcut-o, relatând puțin despre prezența voastră în acest oraș.
Am dorit să vă întâlnesc pentru a vă cunoaște de aproape și pentru a începe să merg împreună cu voi. Vă mulțumesc pentru viața voastră dăruită în slujba Împărăției, pentru eforturile voastre zilnice, pentru atâta generozitate în exercitarea slujirii, pentru tot ceea ce trăiți în tăcere și care, uneori, este însoțit de suferință sau de neînțelegere. Voi desfăşurați diferite slujiri, dar sunteți cu toții prețioși în ochii lui Dumnezeu și în realizarea proiectului său.
Dieceza de Roma prezidează în caritate și în comuniune și poate îndeplini această misiune graţie fiecăruia dintre voi, în legătura de har cu episcopul și în coresponsabilitate rodnică cu tot poporul lui Dumnezeu. Dieceza noastră este una cu adevărat specială, pentru că atâţia preoți vin din diferite părți ale lumii, mai ales din motive de studiu; și aceasta implică faptul ca și viața pastorală – mă gândesc mai ales la parohii – este marcată de această universalitate și de primirea reciprocă pe care o implică.
Tocmai pornind de la această privire universală pe care o oferă Roma, aș vrea să împărtășesc cordial cu voi câteva reflecții.
Prima notă, care îmi este deosebit de apropiată inimii, este cea a unității și a comuniunii. În rugăciune numită „sacerdotală”, după cum știm, Isus i-a cerut Tatălui ca ai săi să fie una (cf. In 17,20-23). Domnul știe bine că numai uniți cu El și uniți între noi putem să aducem rod și să oferim lumii o mărturie credibilă. Comuniunea prezbiterală aici la Roma este favorizată de faptul că, prin tradiție străveche, ne-am obișnuit să trăim împreună, în case parohiale ca și în colegii sau în alte reşedinţe. Preotul este chemat să fie omul comuniunii, pentru că el cel dintâi o trăiește și o hrănește încontinuu. Știm că această comuniune este astăzi împiedicată de un climat cultural care favorizează izolarea sau autoreferențialitatea. Niciunul dintre noi nu este scutit de aceste capcane care amenință soliditatea vieții noastre spirituale și forţa slujirii noastre.
Însă trebuie să fim vigilenți pentru că, pe lângă contextul cultural, comuniunea și fraternitatea dintre noi întâmpină și unele obstacole, ca să spunem așa, „interne”, care se referă la viața eclezială a diecezei, la relațiile interpersonale și, de asemenea, la ceea ce locuiește în inimă, în special acel sentiment de oboseală care vine pentru că am trăit greutăți deosebite, pentru că nu ne-am simțit înțeleși și ascultați sau din alte motive. Eu aș vrea să vă ajut, să merg cu voi, pentru ca fiecare să recapete seninătatea în slujirea sa; dar tocmai pentru aceasta vă cer un elan în fraternitatea prezbiterală, care își are rădăcinile într-o viață spirituală solidă, în întâlnirea cu Domnul și în ascultarea Cuvântului său. Hrăniți de această limfă, reuşim să trăim relații de prietenie, concurând în a ne stima reciproc (cf. Rom 12,10); simțim nevoia de celălalt pentru a crește și pentru a alimenta aceeași tensiune eclezială.
Comuniunea trebuie tradusă și în angajarea în această dieceză; cu carisme diferite, cu parcursuri de formare diferite precum și cu slujiri diferite, dar efortul pentru a o susține trebuie să fie unic. Cer tuturor să fie atenți la drumul pastoral al acestei Biserici care este locală, dar, datorită celui care o conduce, este și universală. A merge împreună este întotdeauna garanție de fidelitate față de Evanghelie; împreună și în armonie, încercând să îmbogățim Biserica cu propria carismă, dar având la inimă faptul de a fi unicul trup al cărui Cap este Cristos.
A doua notă pe care doreasc să v-o transmit este cea a exemplarității. Cu ocazia hirotonirilor sacerdotale din 31 mai, în omilie am reamintit importanța transparenței vieții, pe baza cuvintelor sfântului Paul care le spune bătrânilor din Efes: „Știți cum m-am purtat” (Fap 20,18). Vă cer cu inima de tată și de păstor: să ne angajăm cu toții să fim preoți credibili și exemplari! Suntem conștienți de limitele naturii noastre și Domnul ne cunoaște profund; dar am primit un har extraordinar, ni s-a încredințat o comoară prețioasă pentru care suntem slujitori, servitori. Și slujitorului i se cere fidelitatea. Niciunul dintre noi nu este scutit de sugestiile lumii, iar oraşul, cu miile sale de propuneri, ar putea să ne îndepărteze de dorința unei vieți sfinte, inducând o nivelare în jos unde se pierd valorile profunde ale faptului de a fi preoţi. Lăsați-vă atrași din nou de chemarea Învățătorului, pentru a simți și a trăi iubirea de la prima oră, aceea care v-a determinat să faceți alegeri puternice și renunţări curajoase. Dacă împreună vom încerca să fim exemplari într-o viață umilă, atunci vom putea exprima forţa renovatoare a Evangheliei pentru fiecare bărbat și pentru fiecare femeie.
O ultimă notă pe care doresc să v-o ofer este aceea de a privi provocările timpului nostru într-o cheie profetică. Suntem îngrijorați și întristați de tot ceea ce se întâmplă zilnic în lume: ne rănesc violențele care generează moarte, ne interpelează inegalitățile, sărăciile, atâtea forme de marginalizare socială, suferința răspândită care ia caracteristicile unui disconfort care nu mai cruță pe nimeni. Și aceste realități nu se întâmplă doar în altă parte, departe de noi, ci afectează și orașul nostru Roma, marcat de multiple forme de sărăcie și de urgențe grave, cum ar fi problema locuințelor. Un oraș în care, așa cum a remarcat Papa Francisc, „marii frumuseți” și farmecului artei trebuie să-i corespundă și „simplul decor și funcționalitatea normală în locurile și situațiile vieții obișnuite, de zi cu zi. Pentru că un oraș mai locuibil pentru cetățenii săi este și mai primitor pentru toți” (Omilia la Vespere cu Te Deum, 31 decembrie 2023).
Domnul ne-a voit chiar pe noi în acest timp plin de provocări care, uneori, ne apar mai mari decât forţele noastre. Suntem chemați să îmbrățișăm aceste provocări, să le interpretăm evanghelic, să le trăim ca ocazii de mărturie. Să nu fugim din faţa lor! Angajarea pastorală, precum cea a studiului, să devină pentru toți o școală pentru a învăța să construim Împărăția lui Dumnezeu în istoria complexă și stimulantă de astăzi. În ultima vreme am avut exemplul unor preoți sfinți care au știut să îmbine pasiunea pentru istorie cu vestirea Evangheliei, precum don Primo Mazzolari și don Lorenzo Milani, profeți ai păcii și dreptății. Și aici, la Roma, l-am avut pe don Luigi Di Liegro care, în fața atâtor sărăcii, și-a dat viața pentru a căuta căi de dreptate și de promovare umană. Să ne inspirăm din forţa acestor exemple pentru a continua să semănăm semințe de sfințenie în orașul nostru.
Preaiubiţilor, vă asigur apropierea mea, afectul meu și disponibilitatea mea de a merge cu voi. Să încredințăm Domnul viața noastră sacerdotală și să-i cerem să creştem în unitate, în exemplaritate și în angajare profetică pentru a sluji timpul nostru. Să ne însoțească apelul insistent al sfântului Augustin care a spus: „Iubiți această Biserică, rămâneți în această Biserică, fiți această Biserică. Iubiți-l pe bunul Păstor, pe Mirele cel mai frumos, care nu înșeală pe nimeni și nu vrea ca vreunul să piară. Rugați-vă și pentru oile pierdute: ca și ele să vină, ca și ele să recunoască, ca și ele să iubească, pentru ca să fie o singură turmă și un singur păstor” (Discurs 138, 10). Mulțumesc!
LEO PP. XIV
Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu