În zilele trecute a apărut enciclica Papei Francisc „Dilexit nos” în ediție comună „Ave” şi „Vita e Pensiero” (144 de pagini), cu introducerea scrisă de episcopul asistent ecleziastic general al Acțiunii Catolice Italiene şi al Universității Catolice „Sacro Cuore”. În continuare primul şi ultimul capitol al textului prelatului, intitulate „Inima lui Cristos între tradiție şi profeție” şi, respectiv, „Inima pulsantă a lumii”. 

Această a patra enciclică a Papei Francisc este surprinzătoare din diferite motive. În primul rând, datorită temei căreia îi este dedicată: Inima lui Cristos. Desigur că nu este prima intervenție a unui Pontif despre această temă. Dar cu siguranță lungimea şi articulația textului ne spun că este vorba de o reluare nicidecum celebrativă sau de circumstanță. Ne aflăm în faţa unei tratări cu amplă respirație care aprofundează semnificaţia Inimii lui Isus sub diferite profiluri, de la cel antropologic la cel spiritual, de la cel biblic la cel teologic, de la învăţăturile magisteriului la perspectivele pentru misiunea Bisericii astăzi, valorizând ceea ce a fost produs mai frumos şi semnificativ până astăzi ca reflexie a diferitelor experiențe spirituale şi ca elaborare doctrinală şi pastorală.

În al doilea rând, surprinde faptul că Papa Francisc înfruntă în ultima sa enciclică o temă cu nuanță complet diferită faţă de cele două enciclice precedente. În timp ce cu Laudato si’ (2015) şi Fratelli tutti (2020) a intrat în miezul problemelor decisive pentru actualul context social şi cultural, în afară de cel eclezial, exprimând viziuni şi evaluări care interpelează toată omenirea, cu un document despre Inima lui Cristos s-ar putea avea impresia că este vorba despre o problemă cu caracter spiritual, în mod substanțial internă din viaţa Bisericii şi cu relevanță socială scăzută. În realitate, acest document este total altceva decât o simplă reluare a tradiției legate de Preasfânta Inimă, izolată în mod eronat la dimensiunea devoţională. Răsfoind cele cinci capitole şi urmând reflecția frenetică ce se întinde pe 220 de paragrafe, rămânem în mod clar surprinși, cu siguranță de profunzimea teologică-spirituală, dar mai ales de relevanța antropologică-socială a reflecțiilor propuse de Pontif.

În al treilea rând, mi se pare că este evidențiată cu această enciclică o problemă fundamentală pentru viaţa femeilor şi a bărbaților din timpul nostru: unde putem găsi un răspuns complet la așteptările nesuprimabile ale inimii umane? De la cine şi cum poate să vină o indicație plauzibilă şi non-efemeră pentru căutarea de sens, de autenticitate şi de adevăr care, în pofida tuturor destrămărilor culturale şi a derivelor sociale din timpul nostru, locuiesc în inima fiinţelor umane? În faţa acestor întrebări care locuiesc în inima fiecărei fiinţe umane, Pontiful intenționează să ofere o propunere eficace şi nu sigură. El pornește de la conştiinţa că „în această lume lichidă este necesar să se vorbească din nou despre inimă; să se privească acolo unde fiecare persoană, de orice categorie şi condiție, face sinteza sa; acolo unde persoanele concrete au izvorul şi rădăcina tuturor celorlalte forțe, convingeri, pasiuni, alegeri ale lor” (nr. 9). Starea rea a inimii umane vine de departe. Dacă „problema societății lichide este actuală”, rădăcinile sale le găsim „deja în raţionalismul grec şi precreștin, în idealismul postcreştin şi în materialism în diferitele sale forme” (nr. 10).

Al patrulea aspect care provoacă o anumită surpriză este profunzimea teologică. Lipsit de orice sentimentalism spiritual – aşa cum ne-am putea aștepta în tratarea unei teme care a fost apanajul unei anumite reducții emoţionale şi intimiste – găsim în schimb o expunere aprofundată a fundamentelor teologice care iluminează reflecția în jurul Inimii lui Cristos. Nu este o întâmplare că există şi o atenţie minuţioasă în folosirea expresiilor. De fapt, „Inima lui Cristos” este definiția cea mai preferată care apare de 91 de ori şi este utilizată de Pontif în părțile în care exprimă şi dezvoltă în mod explicit gândirea sa; în timp ce „Preasfânta Inimă”, expresie mai clasică, prezentă mai ales în citatele din diferiți autori şi din magisteriu, apare în ansamblu de 27 de ori (cu excepția notelor); tot aşa cum „Inima lui Isus” o găsim numai de 26 de ori şi cu aceleaşi criterii ale expresiei precedente; acelaşi lucru se poate spune despre „Inima Domnului” folosită numai de 5 ori.

Alegerea de a prefera expresia „Inima lui Cristos” se naște din intenția precisă de a scoate în evidență cheia teologică ce nu face din inimă un element de sine stătător, ci trebuie să fie percepută mereu ca o exprimare sintetică a întregii persoane a lui Cristos. Cu privire la acest punct Pontiful revine adesea pentru a reafirma că „devoțiunea la Inima lui Cristos nu este cultul unui organ separat de Persoana lui Isus. Ceea ce contemplăm şi adorăm este Isus Cristos întreg, Fiul lui Dumnezeu făcut m, reprezentat într-o imagine a sa unde este evidențiată inima sa” (nr. 48). Această realitate teologică reprezintă şi cheia fundamentală pentru a înţelege sensul experienţei umane care îşi află tocmai în inimă centrul său unificator: „Nucleul fiecărei fiinţe umane, centrul său cel mai intim, nu este nucleul sufletului ci al întregii persoane în unica sa identitate, care este din suflet şi trup. Totul este unificat în inimă, care poate să fie sediul iubirii cu toate componentele sale spirituale, psihice precum şi fizice” (nr. 21). Realitatea antropologică şi cea cristologică converg şi contribuie să dea concretețe şi soliditate unei reflecții care devine pas după pas revelatoare de adevăruri fundamentale despre sensul trăirii umane şi despre posibilitatea de a experimenta în plinătate iubirea lui Cristos.

În acest orizon aşa de unitar din punct de vedere antropologic şi teologic, putem întrevedea cum referința la Inima lui Cristos nu este atât o rămășiță din trecut, cât mai degrabă o perspectivă profetică pentru drumul omenirii. Mai mult, numai în acest orizont se poate imagina o schimbare socială profundă şi adevărată: „Inima lui Cristos este extaz, este ieșire, este dar, este întâlnire – afirmă Pontiful –. În El devenim capabili să ne relaționăm în mod sănătos şi fericit şi să construim în această lume Împărăția iubirii şi a dreptății. Inima noastră unită cu aceea a lui Cristos este capabilă de acest miracol social” (nr. 28). Din acest punct de vedere înţelegem că viziunea de la care pornește şi la care trimite Papa Francisc nu este chiar aşa de îndepărtată de ceea ce a învățat şi a solicitat în enciclicele precedente. O reală şi decisivă schimbare culturală şi socială este imposibilă fără o reînnoire profundă a inimii umane. Așadar, printre rânduri, percepem şi un apel puternic de a ne lăsa prinși de iubirea care izvorăște din Inima lui Cristos pentru a fi artizani ai unei adevărate transformări interioare şi sociale. „Tot acelaşi Isus aşteaptă astăzi ca tu să-i dea posibilitatea de a ilumina existenţa ta, de a te ridica, de a te umple cu forţa sa” (nr. 38) pentru că „împreună cu Cristos, pe ruinele pe care noi le lăsăm în această lume cu păcatul nostru, suntem chemaţi să construim o nouă civilizație a iubirii” (nr. 182).

***

Pe urma tradiției ignaţiene, printre teologii care au dat o contribuție fundamentală la elaborarea unei gândiri despre raportul dintre Inima lui Cristos şi misiunea Bisericii în timpul nostru, în afară de Karl Rahner citat în mod expres de Papa Francisc, cred că este necesar să-l amintim şi pe Hans Urs von Balthasar, îndeosebi pentru o scriere a sa de teologie spirituală din 1945, inspirată şi din dialogul cu mistica Adrienne von Speyr, în care scoate în evidență centralitatea Inimii lui Cristos şi dinamismul relației sale cu lumea prin Mireasa sa Biserica. În această conștiință de corelație concretă şi întrupată în istorie trebuie regândite şi aspectele mai tradiționale şi tipice ale spiritualității Preasfintei Inimi. Ele, în mod diferit, evidenţiază cum Inima lui Cristos poartă cu sine pe cruce suferinţele omenirii şi cum inima omului, trăind dinamismul mângâierii, reparării şi căinței, ca „ghimpe benefic care arde înăuntru şi vindecă” (nr. 159), experimentează tensiunea virtuoasă a dialogului de iubire care purifică, transfigurează şi face solidari (cf. nr. 151-163).

Astfel este posibil să se experimenteze, în mod profund şi implicator, participarea la misterul pascal şi la „destinul trupului mistic al lui Cristos care merge în poporul sfânt al lui Dumnezeu şi care poartă în sine destinul lui Cristos în orice timp şi loc din istorie. Devoțiunea mângâierii nu este neistorică sau abstractă, se face trup şi sânge pe drumul Bisericii” (nr. 157). Din aceste presupuneri provine viziunea încrezătoare și încărcată de speranță pe care o găsim în al cincilea și ultimul capitol, unde Pontiful arată toate implicațiile și consecințele sociale ale unei reînnoite sintonizări a credincioșilor cu spiritualitatea autentică a Inimii lui Cristos. Cu titlul sugestiv „iubire prin iubire”, ne arată care este rezultatul dialogului profund dintre Inima lui Cristos şi inima creaturilor sale. În lumina Scripturii trebuie să fim conștienți că „răspunsul cel mai bun la iubirea Inimii sale este iubirea faţă de fraţi; nu există gest mai mare pe care putem să i-l oferim pentru a răsplăti iubire prin iubire” (nr. 167). Toată istoria spiritualității, aşa cum este amintit în această parte conclusivă a enciclicei, confirmă că o autentică experienţă a iubirii lui Cristos generează exigența de a-i corespunde iubindu-i pe fraţi pentru că, „în definitiv, cheia răspunsului nostru la iubirea Inimii lui Cristos este iubirea faţă de aproapele” (nr. 178).

Se altoiește în această corespundere de iubire ceea ce Papa Francisc numește: „semnificaţia socială a reparării adusă Inimii lui Cristos”. Ne aminteşte că nu este vorba de o contabilitate a ceea ce se dă şi ceea ce se primeşte sau de a repara dauna făcută, ci de a intra în logica gratuității şi a posibilității de a fi regeneraţi în iubirea lui Cristos. Pentru aceasta, „repararea creștină nu poate fi înțeleasă numai ca un ansamblu de opere exterioare, care sunt totuși indispensabile și uneori admirabile. Ea cere o spiritualitate, un suflet, un sens care să-i dea putere, elan și creativitate neobosită. Are nevoie de viața, de focul și de lumina care vin din Inima lui Cristos” (nr. 184). Printre dimensiunile care mărturisesc mai mult eficacitatea unei adevărate conformări cu Inima lui Cristos este capacitatea de iertare şi de reconciliere. Sunt semnul unei inimi care a intrat în logica gratuității iubirii primite căreia nu i se poate corespunde decât cu aceeaşi libertate de a iubi dezarmând sentimentele de ură şi de resentiment pentru a ajunge până la iubirea duşmanilor (cf. nr. 187-190).

În acest sens, repararea nu este o refacere a ceva ce lipsește iubirii milostive a lui Dumnezeu, pentru că „nu există nimic de adăugat la unica jertfă răscumpărătoare a lui Cristos, dar este adevărat că respingerea libertății noastre nu permite Inimii lui Cristos să-și extindă «valurile de duioşie infinită» în această lume” (nr. 197), conform expresiei atât de îndrăgite de sfânta Tereza cea Mică a Pruncului Isus. Cu cât intrăm mai mult în misterul iubirii infinite a Inimii lui Cristos, care şi-a dat viaţa pentru noi imprimând un sens euharistic tuturor lucrurilor, cu atât devenim mai capabili să ne dedicăm viaţa proprie pentru alţii cu adevărată libertate şi mare generozitate. „O inimă umană care face loc iubirii lui Cristos prin încrederea totală și îi permite să se extindă în viața proprie cu focul său – afirmă în concluzie Pontiful –, devine capabilă să-i iubească pe alții ca şi Cristos, făcându-se mică și apropiată de toţi. Astfel Cristos satură propria sete și răspândește glorios flăcările duioşiei sale arzătoare în noi și prin noi. Să observăm frumoasa armonie care există în toate acestea” (nr. 203).

Orizontul spre care se proiectează puterea iubirii care provine din Inima lui Cristos este cel misionar, fără de care ar fi ameninţată însăși esența palpitaţiei de iubire a lui Cristos. Inima lui Cristos freamătă pentru că încă nu a ajuns la mulţi mărturia frumuseții trăirii în El şi a locuirii în Inima sa. „Misiunea, înţeleasă în perspectiva de a iradia iubirea Inimii lui Cristos – afirmă Sfântul Părinte –, cere misionari îndrăgostiți, care să se lase iarăși cuceriţi de Cristos şi care să nu poată să nu transmită această iubire care a schimbat viaţa lor” (nr. 209). Astfel înţelegem cât de adevărat este ceea ce încă de la început am afirmat cu privire la natura şi la finalitățile acestei enciclice, şi anume că nu este de mai mică valoare sau eficacitate profetică faţă de cele precedente. Afirmă asta în mod explicit şi Sfântul Părinte: „Ceea ce exprimă acest document ne permite să descoperim că tot ceea ce este scris în enciclicele sociale Laudato si’ şi Fratelli tutti nu este străin de întâlnirea noastră cu iubirea lui Isus Cristos, pentru că, adăpându-ne din această iubire, devenim capabili să țesem legături fraterne, să recunoaștem demnitatea fiecărei fiinţe umane şi să ne îngrijim împreună de casa noastră comună” (nr. 217).

O sinteză eficace a inspiraţiei şi a fundamentului teologic al Dilexit nos o putem scoate dintr-o expresie a lui Benedict al XVI-lea care scria: „Credinţa, care ia conştiinţa iubirii lui Dumnezeu revelată în inima străpunsă a lui Isus pe cruce, trezește la rândul său iubirea. Ea este lumina – în fond unica – ce luminează mereu din nou o lume întunecată şi ne dă curajul de a trăi şi de a acționa”. În cele din urmă, nu putem să nu percepem legătura profundă care există între parcursul care ne pregătește pentru Jubileul din 2025 şi această enciclică. Însăși bula de convocare ne aminteşte că „speranţa se naște din iubire şi se întemeiază pe iubirea care izvorăște din Inima lui Isus străpunsă pe cruce”. O lectură atentă şi meditată a acestui document dedicat Inimii lui Cristos nu va putea decât să întărească angajarea de a mărturisi iubirea Domnului în toate acele ambiente deja schițate de Papa Francisc în enciclicele precedente şi în acelaşi timp de a face şi mai fecund şi rodnic evenimentul jubiliar. Pentru că, aşa cum scrie Bruno Forte, „enciclica poate să fie considerată un soi de compendiu a ceea ce Papa Francisc a voit şi vrea să spună fiecărui frate sau surori în umanitate”. Pentru aceasta nu putem să nu ne unim cu el în invocația finală: „Îl rog pe Domnul Isus ca din Inima sa sfântă să curgă pentru noi toţi fluvii de apă vie pentru a vindeca rănile pe care ni le provocăm, pentru a întări capacitatea noastră de a iubi şi a sluji, pentru a ne determina să învățăm să mergem împreună spre o lume dreaptă, solidară şi fraternă” (nr. 220).

De Claudio Giuliodori

(După L’Osservatore Romano, 19 noiembrie 2024)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu