Declarația Fiducia supplicans (FS) din punct de vedere doctrinal exprimă cu claritate extremă distincția între căsătoria sacrament, ca unire exclusivă, stabilă şi indisolubilă între un bărbat şi o femeie, deschisă la procreaţie, şi ceea ce de fapt nu este aşa şi nici nu poate fi aşa (FS, 4). Distincția clară se exprimă şi din punct de vedere ritual: celebrarea căsătoriei este caracterizată, în afară de schimbul consimțământului care constituie elementul decisiv, şi de binecuvântarea solemnă asupra mirelui şi asupra miresei.

Spre deosebire de binecuvântarea nupțială, binecuvântările care pot fi împărțite în alte contexte de unire sunt definite „non-ritualizate” (FS, 36) sau „spontane sau pastorale” (Comunicat de presă, 4). Chiar dacă terminologia are nevoie de o ulterioară aprofundare şi precizare, pentru că liturgia este mereu acțiune pastorală şi fiecare rugăciune sau gest are mereu o componentă rituală, apare clară intenția de „a lărgi şi a îmbogăți sensul binecuvântărilor” (FS, 7).

Această intenție se arată cu claritate dacă punem în confruntare binecuvântarea nupțială cu binecuvântările persoanelor care trăiesc în situaţii iregulare. În Ritualul Căsătoriei, binecuvântarea slujitorului hirotonit este garanție că în dăruirea reciprocă a soților Dumnezeu este cel care îl dăruiește pe unul celeilalte. Diferitele formulare de binecuvântare oferite astăzi de Ritual sunt caracterizate de clasica repartiţie triplă a tradiției eucologice romane: anamneză, care face trimitere la planul creației, epicleză şi mijlociri. În epicleză, Duhul Sfânt este invocat pentru ca să reverse în inimi iubirea lui Dumnezeu (cf. Rom 5,5), el este puterea (virtus) care dă forță şi ardoare (cf. Fap 1,8: Rom 15,13) pentru a rămâne fideli faţă de legământul conjugal.

Apoi în mijlociri sunt explicate diferitele efecte ale harului Duhului Sfânt îmbogățind în acest mod teologia pneumatologică nupțială. De fapt, diferitele formulare, de la rugăciunea pentru darul unei carități răspândite în inimi pentru a garanta fidelitatea perseverentă faţă de legământul nupțial, trec la invocarea puterii Duhului care trebuie să susțină conviețuirea conjugală printr-un schimb reciproc de daruri în vederea realizării unei Biserici familiale, semn al prezenței divine. În afară de asta, harul Duhului devine flacără care trebuie să se extindă de la iubirea soților până la copiii care împodobesc familia şi îmbogățesc Biserica. Dilatarea iubirii matrimoniale, alimentată încontinuu de Duhul, exclude orice egoism în relația conjugală care trebuie să se deschidă la o rodnicie generoasă.

De structură foarte diferită sunt binecuvântările pastorale. Dincolo de mersul nesolemn şi de faptul că nu găsesc şi nu pot găsi o codificare în cărțile liturgice, exprimă un aspect al binecuvântării lui Dumnezeu, invocată de Biserică, ce ajută „să se perceapă prezența lui Dumnezeu în toate evenimentele vieţii” (FS, 6). De fapt, sensus fidei al poporului lui Dumnezeu recunoaște că Dumnezeu este prezent, prin diferite forme de mediere, în fiecare moment al vieţii bărbatului şi a femeii din orice timp.

Nu se poate afirma că există situaţii în care Dumnezeu îl abandonează şi îl încredinţează în mod inexorabil unui destin de moarte şi de condamnare. După păcatul primilor părinți, Dumnezeu este cel care merge în căutarea lui Adam (cf. Gen 3,9) şi, în cuvintele de condamnare a șarpelui, îi vesteşte posibilitatea unei răscumpărări (cf. Gen 3,15). Tot Tatăl veșnic este cel care îi adresează cuvântul lui Cain după uciderea fratelui (cf. Gen 4,9) şi îi impune un semn „pentru ca niciunul dintre cei care-l vor găsi să nu-l ucidă” (Gen 4,15).

Această căutare constantă a omului fragil şi păcătos caracterizează acțiunea lui Dumnezeu în istoria mântuirii şi găsește exprimarea sa icastică în cunoscuta parabolă a smochinului care nu produce rod: „Stăpâne, mai lasă-l şi anul acesta pentru ca să-l sap de jur împrejur şi să-i pun gunoi la rădăcină” (Lc 13,8). Cuvintele viticultorului sunt astăzi cuvintele Bisericii care, pentru a folosi o expresie a Papei Francisc, acţionează ca un spital de campanie: „Noi, preoţii, trebuie să fim acolo, aproape de oameni. Milostivire înseamnă înainte de toate a îngriji rănile” (Discurs adresat parohilor din Roma, 6 martie 2014).

Slujirea de apropiere, de primire, de mângâiere, se exprimă în diferite moduri. Unul din acestea este cu siguranță cel al rugăciunii. Așadar, rugăciunea de binecuvântare poate asuma şi această nouă semnificație. Pentru a recurge la etimologia sa (a cuvânta – bine), binecuvântarea pastorală sau spontană nu intenționează să relateze binele prezent în om şi în viaţa sa, ci în primul rând relatează binele/bunătatea lui Dumnezeu faţă de fiecare creatură a sa. Ea nu este o judecată asupra acțiunii persoanelor, exprimă în schimb invocația de mijlocire a Bisericii. Chiar şi în situațiile de mare fragilitate, de păcat, de incapacitate de a citi voința lui Dumnezeu, o ușă rămâne deschisă. Din ea filtrează lumina Evangheliei care ajută să se recitească propria viaţă într-o perspectivă nouă. Isus, mai înainte de a invita la convertire, îl primeşte pe păcătos şi îl atrage la sine. Biserica în acțiunea sa pastorală se mișcă în acelaşi mod. Şi nu poate face altfel dacă vrea să rămână fidelă faţă de mandatul încredințat ei.

Când preotul primeşte persoane aflate în situaţii de unire iregulară sau neconformă cu planul creației nu face altceva decât să îndeplinească acțiunea viticultorului din parabolă: îl invocă pe Stăpânul viei aşa încât să ofere timp pentru ca să poată rodi şi în acelaşi moment se îngrijește de copac pentru ca să poată ajunge ca să producă roade de bine. Prima acțiune se exprimă în rugăciunea cu şi pentru persoanele care invocă mijlocirea Bisericii şi acea binecuvântare care să le relateze lor bunăvoinţa şi bunătatea lui Dumnezeu, cealaltă este dialogul fratern, prietenia, cercetarea împreună a Scripturilor în căutarea voinţei lui Dumnezeu.

În sfârşit nu putem ascunde riscul care există în aceste acțiuni. Instrumentalizarea din partea persoanelor sau organizațiilor care urmăresc scopuri care nu sunt propriu-zis pastorale este mereu la pândă. Însă a înfrunta riscul aparţine acțiunii pastorale a Bisericii şi a slujitorilor săi. Este însăși Evanghelia care „ne invită mereu să riscăm întâlnirea cu faţa celuilalt, cu prezența sa fizică ce interpelează, cu durerea sa şi cererile sale” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 88). Aşa cum învaţă Papa Francisc, inima misionară nu se teme de risc, „niciodată nu se închide, niciodată nu se concentrează asupra propriilor siguranţe, niciodată nu optează pentru rigiditatea autodefensivă. Ştie că ea însăşi trebuie să crească în înţelegerea Evangheliei şi în discernământul cărărilor Duhului, şi atunci nu renunţă la binele posibil, deşi riscă să se murdărească de noroiul de pe drum” (Evangelii gaudium, 45).

De Angelo Lameri

Decan al Facultății de Teologie din Universitatea Pontificală Lateran

(După L’Osservatore Romano, 4 iunie 2024)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu