Suntem în Octava Paștelui sau, cum mai este numită, Săptămâna Luminată. Încă din Antichitatea creștină, această săptămână era văzută ca o singură zi. Așa cum la începutul lumii Dumnezeu a creat într-o săptămână universul, prin puterea Cuvântului său, tot așa acum, Cristos cel Înviat prin puterea Duhului Sfânt recreează universul și îl răscumpără pe omul creat după chipul și asemănarea sa. Semnul acestei reînnoiri era haina albă pe care o purtau neofiții, adică cei care au primit Botezul în Vigilia Pascală. Duminica ce urmează după Duminica Învierii și încheia Octava Paștelui se numește Duminica Albă, deoarece, în această zi neofiții dezbrăcau haina albă primită la Botez și reveneau la îmbrăcămintea obișnuită.

Însă, începând cu anul 2000, Duminica Albă mai este numită și Duminica Divinei Milostiviri. De unde acest supranume dat Duminicii Albe? Devoțiunea față de milostivirea divină a fost promovată în timpurile moderne mai ales de sora Faustina Kowalska, de origine poloneză, ridicată la cinstea altarelor de Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, la 30 aprilie 2000, în Duminica Milostivirii divine, sărbătoare extinsă atunci la Biserica Universală. De fapt, în jurnalul său, sora Faustina scrie că aceasta a fost dorința lui Isus, exprimată în timpul primei apariții din 22 februarie 1931:

„Doresc ca prima duminică după Paști să fie sărbătoarea Milostivirii mele. Fiica mea, vorbește lumii întregi despre nemăsurata mea milostivire! Sufletul care se va spovedi și se va împărtăși în acea zi, va obține deplina iertare a vinei și a pedepselor. Doresc ca această sărbătoare să fie celebrată solemn în toată Biserica”.

Ne amintim apoi că Papa Francisc a anunțat sâmbătă, 11 aprilie 2015, în cadrul celebrării Primelor Vespere ale Duminicii Milostivirii Divine, dorința sa de a declara un Jubileu extraordinar al Milostivirii, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la încheierea Conciliului al II-lea din Vatican. Acest An Sfânt a început pe 8 decembrie 2015 și s-a încheiat pe 20 noiembrie 2016. În bula Misericordiae Vultus, cu care a declarat acest An Sfânt pentru Biserica Catolică, Papa Francisc a subliniat că Biserica trebuie să fie mereu conștientă de misiunea ei în lume ca împărțitoare a milostivirii divine.

Iată, au trecut deja 20 de ani de când sfântul Ioan Paul al II-lea a introdus această sărbătoare a Milostivirii Divine. Ce credeți, cât de mult a reușit să pătrundă această sărbătoare în conștiința noastră creștină? Ne inspiră ea atitudinea noastră creștină și, mai ales gândurile și faptele noastre? Pentru a vedea toate acestea, vă propun ca astăzi să reflectăm despre Milostivirea divină.

Sfânta Faustina Kowalska

Sfânta Faustina s-a născut în satul Glogowiec, districtul Turek, orașul Poznan (în prezent Swinice Warckie, principatul Konin), Polonia, pe 25 august 1904. Era a treia din cei zece copii ai lui Stanislau Kowalska și ai Marianei Babel. La naștere a primit numele Elena Kowalska.

Viața spirituală a Elenei a început foarte devreme. În jurnalul său scrie: „Când aveam șapte ani am auzit vocea lui Dumnezeu în sufletul meu”.

Între 1920 și 1922, tânăra Elena a voit să meargă la mănăstire, însă părinții au refuzat. Ei nu dispuneau de resurse pentru a-i da zestrea necesară, erau plini de datorii și, mai presus de toate, erau foarte atașați de fiica lor.

Elena, deși avea o dorință puternică de a se consacra cu totul lui Dumnezeu, în fața dificultăților, pentru o vreme, Elena a renunțat la această idee. Se va lăsa dusă de „vanitatea vieții”, de „distracțiile” ei, așa cum va scrie ulterior în jurnalul său.

Dar Dumnezeu nu a renunțat. Într-o zi, fiind la dans cu sora ei, i-a apărut într-o viziune Isus Suferind, care îi reproșa: „Cât timp să mai am răbdare cu tine, nu vreau să mă dezamăgești” (Jurnal, 9). Elena s-a hotărât să meargă la mănăstire. A bătut la mai multe uși până când, la 1 august 1925, a fost primită în Mănăstirea Congregației Surorilor Fericitei Mariei a Milostivirii din Varșovia. A fost tentată de mai multe ori să părăsească această comunitate, însă Isus i-a apărut și a îndemnat-o: „Te-am chemat la aceasta, aici, și nu în alt loc, și am pregătit multe haruri pentru tine” (Jurnal, 19).

Intrând în congregație, Elena a primit în 1926, după cum era obiceiul, numele de sora Maria Faustina. Doi ani mai târziu, a depus primele voturi călugărești. În viața sa exterioară nimic nu trăda viața ei spirituală profundă, care includea harurile extraordinare ale contemplației, cunoașterea milostivirii divine, viziuni, aspirații, stigmate ascunse, darul profeției și al înțelegerii și darul rar al logodnei mistice. Avea un vis – să trăiască pe deplin porunca iubirii:

„O, Isuse al meu, știu că dintotdeauna am dorit să ajung o mare sfântă, adică am voit să te iubesc cu o dragoste atât de mare, așa cum nu te-a iubit niciun suflet până în prezent”.

Domnul a ales-o pentru o misiune specială. După trecerea de „noaptea întunecată” a chinurilor fizice, morale și spirituale, începând cu 22 februarie 1931, Domnul Isus Cristos începe să i se manifeste sorei Faustina într-un mod aparte, dezvăluind centralitatea tainei milostivirii lui Dumnezeu în lume și în istorie, dar mai ales în Crucea lui Cristos Mântuitorul, voind noi forme de cult și de apostolat în favoarea îndurării divine.

Ea descrie astfel această primă viziune: „Din tunica deschisă la piept ieșeau două raze mari, una roșie și una violet (…) La scurt timp după aceea, Isus mi-a spus: Pictează o imagine după modelul pe care îl vezi, cu inscripția: Isuse, mă încred în Tine”.

Din scrisorile și Jurnalul sorei Faustina, descoperim că ea a avut 83 de revelații particulare speciale referitoare la misterul și cultul Milostivirii Divine. Tot din Jurnal aflăm că ea a fost aleasă de Isus ca secretar, apostol și martor al milostivirii divine.

Ca și în cazul sfintei Tereza de Lisieux, Isus îi cere sfintei Faustina să se ofere ca victimă pentru păcătoși. În Joia Mare, 1934, Isus îi face cunoscută dorința ca ea să se dedice convertirii păcătoșilor. La această dorință, sora Faustina a răspuns imediat cu un act de consacrare în care se oferea voluntară pentru cei păcătoși.

În ultimii ani ai scurtei sale vieți, chinurile interioare ca și suferințele fizice au crescut mult. Ea a contractat o tuberculoză care i-a afectat plămânii și intestinele. În ziua morții a primit viaticul din mâna părintelui Andrasz. A cerut, dar curând a refuzat o injecție, spunând: „Dumnezeu cere sacrificii”. Complet unită cu Dumnezeu, în prezența sorei Ligoria, privind la cer, sora Faustina a murit cuprinsă de mireasma sfințeniei la ora 22,45, în ziua de 05.10.1938, având doar 33 ani. Trupul său a fost înmormântat în cimitirul mănăstirii din Cracovia-Lagiewniki.

Procesul informativ pentru canonizarea sorei Faustina a început în 1965. Papa Ioan Paul al II-lea, a declarat-o fericită în 1993 și sfântă în 2000, devenind astfel prima sfântă canonizată în cel de al treilea mileniu creștin.

Misericordia: un concept fundamental al evangheliei, o cheie a vieții creștine

În continuare aș dori să aprofundăm atributul milostivirii divine împreună cu cardinalul Walter Kasper și cartea pe care el a publicat-o în 2012: Misericordia: un concept fundamental al evangheliei, o cheie a vieții creștine. Această carte a fost tradusă și în limba română de pr. Lucian Farcaș și publicată la Editura Sapientia în 2015.

În studiul său, cardinalul Kasper pornește de la constatarea că „milostivirea, un aspect central în Biblie, a fost dată destul de mult uitării în teologia sistematică sau a fost tratată doar la nivel de relație vitregă”. De aceea, autorul dorește să refacă legătura dintre „reflecția teologică și considerațiile spirituale, pastorale și sociale în vederea unei culturi a milostivirii”.

Așadar, în cartea Misericordia. Un concept fundamental al evangheliei – o cheie a vieții creștine, structurată în nouă capitole, Cardinalul Walter Kasper examinează milostivirea lui Dumnezeu și dorește să dea un răspuns la următoarele întrebări:

Ce înseamnă a crede într-un Dumnezeu milostiv?

Cum se comportă în sine milostivirea lui Dumnezeu şi dreptatea sa?

Cum putem vorbi noi despre un Dumnezeu simpatic, adică plin de compasiune?

Pot fi reconciliate suferinţa nemeritată şi milostivirea lui Dumnezeu?

Cum putem corespunde noi, prin propriile fapte, milostivirii lui Dumnezeu?

Ce înseamnă vestea despre milostivire pentru practica Bisericii şi cum putem face ca mesajul central despre milostivirea lui Dumnezeu să strălucească în viaţa creştinilor şi a Bisericii?

Ce înseamnă acest mesaj pentru o nouă cultură a milostivirii în societatea noastră?

Pe scurt: Ce înseamnă cuvântul Predicii de pe Munte: „Fericiţi cei milostivi” (Mt 5,7)?

În primul capitol al cărţii, autorul arată că mesajul creștin despre un Dumnezeu milostiv este unul specific biblic. De aceea, teologia este interesată să facă legătura cu experiențele umane generale și interpretarea lor filosofică pentru a expune mesajul Bibliei despre milostivire. În al doilea capitol, autorul analizează modul în care a fost înțeleasă milostivirea în filozofie și în cadrul celorlalte religii, de-a lungul timpului. Punctul comun de legătură cu celelalte religii este considerată regula de aur (celorlalți trebuie să le faci ceea ce tu însuți aștepți și dorești de la celălalt într-o anumită situație).

Al treilea capitol cuprinde „Mesajul Vechiului Testament” cu privire la milostivire. De fapt, milostivirea în vechea alianță se află în strânsă legătură cu formele de revelație a lui Dumnezeu. Apogeul revelației veterotestamentare despre milostivire se găsește la profetul Osea. Deși poporul încalcă alianța și chiar este asemănat cu o „prostituată rău famată” iar Dumnezeu are toate motivele pentru a rupe legătura cu poporul său, înlăuntrul lui Dumnezeu „milostivirea învinge dreptatea”. Dar acesta nu este doar un mesaj spiritual, ci unul existențial: opțiunea lui Dumnezeu este pentru viață și pentru săraci.

Isus este cel care l-a revelat pe Tatăl, mai ales iubirea sa milostivă. Și nu doar că a revelat, dar a fost el însuși milostiv față de cei mai disprețuiți. Al patrulea capitol sintetizează „Mesajul lui Isus despre milostivirea lui Dumnezeu”, subliniind mai ales fidelitatea lui Isus față de predicarea sa: cuvântul despre milostivire vestit de el era într-adevăr trăit, iar Evangheliile sunt pline de astfel de exemple. Unul din modurile în care Isus a surprins milostivirea Tatălui sunt parabolele. Totuși, milostivirea lui Dumnezeu a fost revelată definitiv pe cruce pentru ca noi care am meritat judecata și moartea, în mod nemeritat să trăim din nou și să reînviem.

În capitolul dedicat considerațiilor sistematice, Walter Kasper ajunge la concluzia că o ontologie a iubirii, încurajată de teologul Yves Congar, ca formă de gândire comunională, relațională, dezvoltată de teologie în învățătura despre Trinitate ar putea considera milostivirea ca atribut fundamental al lui Dumnezeu. Revelarea milostivirea lui Dumnezeu își are locul concret în Isus Cristos, cinstirea Inimii lui Isus fiind considerată drept „expresie deosebită a credinței în iubirea și milostivirea lui Dumnezeu”. Învățătura despre milostivirea lui Dumnezeu nu este una pur teoretică; scopul său este acela de a ne angaja într-un drum de milostivire: a trăi milostivirea lui Dumnezeu și a deveni asemenea lui. În capitolele al șaselea și al șaptelea, cardinalul Walter Kasper identifică consecințele pozitive ale milostivirii pentru viața creștinului și pentru practica pastorală a Bisericii.

Întâlnirea creștinului cu privirea milostivă a Tatălui transformă sistemul de valori, prioritățile, atitudinea și ne angajează în iubire, mai ales în iubirea față de dușmani, iertare, fapte de milostenie și întâlnirea lui Cristos în cei săraci. Și Biserica trăiește aceeași transformare, devenind din ce în ce mai mult sacrament al iubirii și al milostivirii. Ea trebuie să-și asume misiunea de vestitoare a milostivirii lui Dumnezeu, mai ales în sacramentul Reconcilierii. Vestirea nu este însă suficientă, mesajul de milostivire al Bisericii trebuie să transpară din acțiunile ei, ferindu-se să transforme milostivirea lui Dumnezeu într-un „har ieftin” (Dietrich Bonhoeffer). Biserica și creștinii sunt invitați să construiască o cultură a milostivirii. Capitolul al optulea este construit în contextul întâlnirii culturii şi a politicii cu milostivirea lui Dumnezeu. Autorul amintește importanța doctrinei sociale a Bisericii, dezvoltată foarte mult începând cu pontificatul papei Leon al XIII-lea (1878-1903).

Ultimul capitol o prezintă pe Maria ca „imagine reflexă a milostivirii divine și o imagine primordială a milostivirii umane și creștine”. În Evanghelii, în scena bunei-vestiri, când se recunoaște ca slujitoare umilă a Domnului, dar mai ales în scena tăcută de sub crucea Fiului, Maria participă la revărsarea deplină a milostivirii lui Dumnezeu prin răscumpărarea înfăptuită de Cristos. Devoțiunea specială a creștinilor față de Maria și încrederea că ea poate mijloci pentru ei a făcut ca ea să fie numită pe drept Mater misericordiae, Maica milei, și să fie reprezentată ca atare în iconografie de-a lungul timpului. Conciliul al II-lea din Vatican, preluând afirmația sfântului Ambroziu, a numit-o pe Maria typos (model) al celor răscumpărați, răscumpărată însă încă din prima clipă a existenței sale, fiind o creatură care a beneficiat într-un mod minunat de milostivirea lui Dumnezeu.

Această carte, publicată pentru prima dată în 2012, a apărut în limba română într-un moment special: Anul Milostivirii, 2015 De altfel, însuși papa Francisc a fost influențat pozitiv de această carte și a spus despre ea că i-a făcut „mult, mult bine”. De aceea, v-o recomand și eu cu căldură, pentru ca împreună, descoperindu-ne chemarea de a fi milostivi, să putem construi o cultură a milostivirii.

Milostivirea divină – Izvorul trăirii creștine

Aminteam la început de Jubileul extraordinar al Milostivirii anunțat de Papa Francisc în ziua de sâmbătă, 11 aprilie 2015, în cadrul celebrării Primelor Vespere ale Duminicii Milostivirii Divine. Papa Francisc a voit acest jubileu cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la încheierea Conciliului al II-lea din Vatican. El a început pe 8 decembrie 2015 și s-a încheiat pe 20 noiembrie 2016. În bula Misericordiae Vultus, cu care a declarat acest An Sfânt pentru Biserica Catolică, Papa Francisc a subliniat că Biserica trebuie să fie mereu conștientă de misiunea ei în lume ca împărțitoare a milostivirii divine.

Pentru a marca acest eveniment, în Dieceza de Iași s-a ținut un Congres național al Milostivirii divine, în zilele de 9-10 iunie 2016. Actele acestui congres au fost publicate în volumul coordonat de pr. Iosif Iacob, Milostivirea divină – Izvorul trăirii creștine, publicat de Editura Sapientia în anul 2016. În cuvântul de salut adresat participanților la congres, PS Petru Gherghel, după ce a citat nr. 12 din bula Misericordiae vultus, spunea: „Sfântul Părinte cheamă întreaga Biserică, dar mai ales pe cei ce au o misiune specială în mijlocul poporului lui Dumnezeu, să facă cu bucurie experienţa întâlnirii cu milostivirea lui Dumnezeu şi, ca o urmare logică, să o împărtăşească semenilor. Acesta este rolul atâtor iniţiative ce se desfăşoară în întreaga Biserică, aceasta e datoria noastră, a celor care suntem privilegiaţi să cunoaştem darul credinţei, să-l cunoaştem pe Tatăl cel bun, milostiv şi îndelung răbdător şi să fim fraţi cu cel care este chipul milostivirii, Isus Mântuitorul, prin lucrarea plină de iubire a Duhului Sfânt”.

Între cei care au luat cuvântul la congres s-a aflat și pr. Iulian Faraoanu, care a tratat despre „Caracteristicile milostivirii divine în Biblie”. Punctul său de plecare a fost acesta: „Milostivirea este unul dintre atributele esenţiale ale lui Dumnezeu, dacă nu chiar însuşi numele divin, aşa cum se exprimă Papa Francisc în cartea sa «Numele lui Dumnezeu este milostivirea». Milostivirea e în realitate modalitatea cu care Domnul se manifestă în faţa omului, e cartea de identitate a lui Dumnezeu. În acelaşi timp, dimensiunea milostivirii e un aspect fundamental al identităţii creştine (Tatăl milostiv care-i cheamă pe fiii săi să fie milostivi)”. După ce a explicat etimologia termenului „milostivire” în Vechiul şi Noul Testament, pr. Faraoanu a subliniat trei atribute mai semnificative ale conceptului de milostivire divină în Sfânta Scriptură și, la final, a făcut trei aplicaţii pentru viaţa creştină.

Autorul conchide că „Milostivirea ţine de esenţa fiinţei dumnezeieşti. «Domnul se complace în a-şi arăta dragostea sa». Dar această milostivire nu rămâne la nivel abstract, ci se întrupează în evenimentele istoriei. Milostivirea Domnului e o realitate care se manifestă în istorie, dar şi în viaţa fiecăruia, în existenţa personală şi comunitară. Este darul bunătăţii sale, e iubirea care trebuie percepută în clipele şi evenimentele vieţii noastre.

Modalitatea cea mai bună de a simţi revărsarea milostivirii e sacramentul Reconcilierii, acolo unde omul recunoaşte păcatul şi cere iertare. Un model sublim este oferit de rugăciunea vameşului de la Luca: «Doamne, ai milă de mine, păcătosul» (Dumnezeu este mare atunci când face oamenii să se convertească). Reconcilierea duce şi la refacerea relaţiilor cu Domnul, cu sine şi cu aproapele.

În sfârşit, milostivirea, dat fiind că este orientată către celălalt, către semeni, e necesar să fie practicată prin fapte. Milostivirea nu e altceva decât un exerciţiu al iubirii, iubirea fiind un nume al lui Dumnezeu (Dumnezeu este iubire!) şi legea supremă a creştinismului”.

O altă contribuție la congresul național dedicat milostivirii divine a venit din partea pr. Iosif Iacob, care a prezentat cultul milostivirii drept cale spre o viaţă sfântă. Încă de la început, pr. Iacob a ținut să precizeze: „Cultul Divinei Milostiviri sau Cultul Milostivirii lui Dumnezeu… nu este nou. El reprezintă un mesaj care marchează sec. al XX-lea cu toate atrocităţile pe care le cunoaşte: de la cele două războaie mondiale la diferitele alte forme de ură, dominare şi încălcare a demnităţii omului şi, implicit, de atentare la chipul divin sădit de Dumnezeu în fiecare persoană umană. Omul rămâne rănit, o rană care continuă să sângereze şi să condiţioneze istoria omenirii”, dar cum spunea sfântul Ioan Paul al II-lea, în predica ţinută cu ocazia canonizării sr. Faustina Kowalska la data de 30 aprilie 2000, „poate fi considerat ca dar al unei speciale lumini cereşti care ne ajută să retrăim tot mai intens evanghelia Paştelui şi a-l oferi ca rază de lumină pentru oamenii timpului nostru”.

Care este locul cultului Divinei Milostiviri în cadrul celorlalte forme de cult şi practici de pietate creştine? „Cultul Milostivirii divine, spune pr. Iosif Iacob, se adaugă celorlalte forme de cult, precum cel al Preasfintei Inimi a lui Isus, Inimii neprihănite a Mariei etc., dorind să fie împreună cu acestea un mijloc prin care sufletele sensibile să se deschidă lucrării divine care se realizează în viaţa lor, în funcţie de particularitatea şi de sensibilitatea spirituală a fiecărui creştin în parte”.

Cultul milostivirii divine se exprimă în diferite forme. Dintre acestea amintim mai întâi Duminica Divinei Milostiviri. Așa cum am menționat la începutul emisiunii, din punct de vedere liturgic, acest cult are ca referinţă Duminica a II-a a Paştelui, numită în tradiţia noastră Duminica Albă sau Duminica Tomei, iar din anul 2000, Duminica Divinei Milostiviri sau Duminica Îndurării lui Dumnezeu. Ea a fost instituită printr-un decret al sfântul Papă Ioan Paul al II-lea din 5 mai 2000. De ce în această zi? Este sărbătoarea în care se încheie Octava Paştelui şi evidenţiază strânsa legătură între pătimirea, moartea şi învierea lui Isus, care nu sunt altceva decât cea mai mare manifestare a milostivirii divine faţă de omenire. Sărbătoarea este pregătită de o novenă care începe chiar în Vinerea Mare – ziua pătimirii şi morţii Mântuitorului.

Motivul instituirii îl găsim chiar în cuvintele lui Cristos adresate în revelaţiile particulare avute de sf. Faustina: „Sufletele mor, cu toate că eu am suferit şi am murit pentru ele. Le ofer această ultimă posibilitate de mântuire, sărbătoarea Divinei Îndurări. Dacă nu se deschid milostivirii mele, vor pieri pentru totdeauna”.

Care sunt caracteristicile acestei zile?

– Este o zi de specială adoraţie a Mântuitorului în acest minunat mister al mântuirii.

– Este o zi a harului iertării pentru cei care nu trăiesc în harul lui Dumnezeu, având o viaţă răvăşită de păcat – împreună cu iertarea pedepselor (indulgenţa). „Doresc ca Sărbătoarea Divinei Milostiviri să fie un adăpost şi un refugiu pentru toate sufletele şi în mod special pentru sărmanii păcătoşi”. O asemenea iertare o regăsim doar în sacramentul Botezului. Harul este legat, aşadar, de o spovadă bine făcută.

La 29 iunie 2002, printr-un Decret al Penitenţeriei Apostolice, se oferea indulgenţa plenară tuturor celor care îndeplineau condiţiile cerute: Spovada, sf. Împărtăşanie în ziua sărbătorii, recitarea rugăciunilor după intenţia Sfântului Părinte, o invocaţie adresată lui Isus cel Milostiv.

Pentru aceeaşi duminică se recomandă expunerea imaginii cu Isus cel Milostiv în biserică, binecuvântată de preoţii comunităţii, pentru a oferi posibilitatea cultului public al Divinei Milostiviri în faţa respectivei imagini.

O promisiune particulară însoţeşte acest cult, cu referinţă la această zi şi la devoţiune în general, aşa cum citim în paginile jurnalului: „Preoţilor care vor proclama şi vor exalta milostivirea mea, le voi dărui o putere deosebită, voi binecuvânta cuvintele lor şi voi atinge inimile celor cărora li se adresează”.

O a doua formă de exprimare a cultului divinei milostiviri este Imaginea lui Isus Milostivul, care, aşa cum i-a fost dezvăluit sr. Faustina, nu trebuie evaluată după criteriul frumuseţii, deoarece valoarea ei e de altă natură. De fapt, Cristos îi va spune: „Nu în frumuseţea culorilor şi a măiestriei penelului se află măreţia acestei imagini, ci în harul meu care o însoţeşte”.

În această imagine îl vedem pe Cristos înviat, purtând semnele rănilor la mâini şi la picioare, iar din inima străpunsă ies două raze: una de culoare roşie şi alta de culoare albă. Razele albe reprezintă apa care purifică şi îndreptăţeşte sufletele, spală – simbolul sacramentelor care purifică (Botez şi Penitenţa). Razele roşii reprezintă Sângele care este viaţa sufletelor, simbol al sacrificiului crucii şi al darului Euharistiei. Razele împreună reprezintă Biserica şi misiunea ei care se naşte din inima străpunsă.

Imaginea, în ansamblu, este pe un fundal întunecat, iar lumina o regăsim doar în aureolă şi în razele care ies din coasta străpunsă.

Chipul este frumos, un chip care revarsă (transmite) bunătate, pace şi milostivire.

Mâinile: cea dreaptă este ridicată în semn de binecuvântare, iar stânga indică inima, izvor al binecuvântării şi al milostivirii.

Particularitatea şi mesajul imaginii şi al cultului le găsim în cuvintele din partea de jos a imaginii: Isuse, mă încred în tine! Ele reprezintă caracteristica specială a cultului Divinei Milostiviri – încrederea fără margini în Dumnezeu, un abandon în mâinile sale şi în voia sa care cunoaşte cu adevărat care este binele omului.

La originea acestei imagini se află viziunea din 22 februarie 1931, în care Cristos spune că toţi cei care cinstesc această imagine se bucură de o grijă specială din partea lui Dumnezeu în această viaţă şi se vor bucura de viaţa veşnică.

O a treia formă de exprimare a cultului divinei milostiviri o constituie ora Divinei Îndurări. Aceasta face referinţă la valoarea specială pe care o are timpul în istoria şi în parcursul mântuirii fiecărui suflet. Timpul rămâne un dar preţios aşezat în mâinile omului de către Dumnezeu, în vederea unei colaborări, pentru a face prezentă în istoria omenirii acţiunea salvifică a lui Dumnezeu. Ora Divinei Îndurări, ora 15.00, ora morţii Mântuitorului, rămâne o invitaţie adresată credinciosului la a se opri şi a medita, a reflecta şi a se ruga în faţa misterului morţii Mântuitorului pentru fiecare suflet în parte.

„La ora trei după-amiază invocă milostivirea mea în mod special pentru cei păcătoşi; este ceasul milostivirii mele pentru întreaga lume. În acel ceas nu voi refuza nimic celui care mă roagă, în numele milostivirii mele”.

Legat de această oră, Cristos adaugă şi unele recomandări:

„Îţi amintesc, fiica mea, că de fiecare dată când auzi ceasul bătând ora trei, să te cufunzi toată în milostivirea mea, adorând-o şi proslăvind-o; fă apel la atotputernicia sa pentru lumea întreagă şi în special pentru sărmanii păcătoşi, căci în acel moment ea este larg deschisă tuturor sufletelor. La această oră poţi obţine totul pentru tine şi pentru ceilalţi; la această oră, harul a fost dat lumii întregi – milostivirea a întrecut dreptatea. Fiica mea, încearcă la această oră să faci Calea Crucii pe cât îţi îngăduie îndatoririle tale; dar dacă nu poţi face Calea Crucii, intră măcar pentru un moment în capelă şi cinsteşte inima mea care este plină de milostivire în preasfântul Sacrament; şi dacă nu poţi intra în capelă, cufundă-te în rugăciune acolo unde te afli, chiar şi pentru un scurt moment. Cer de la orice creatură să venereze milostivirea mea, dar mai întâi de la tine, căci ţi-a fost dat să cunoşti în profunzime acest mister”.

În acelaşi timp, Cristos promite celor care recită Ora divinei milostiviri protecţie în viaţă şi asistenţă în clipa morţii. Preoţii pot vesti şi face cunoscut acest cult prin predici şi cateheze – aceasta fiind singura modalitate amintită în jurnal.

În sfârșit, o altă formă de exprimare a cultului divinei milostiviri care a prins rădăcini în Biserica noastră locală este Rozariul sau Coroniţa Milostivirii lui Dumnezeu. Despre această formă de rugăciune, Isus a spus: „Sufletele care se vor ruga acest Rozariu vor fi ocrotite toată viaţa de Milostivirea mea, mai ales în ceasul morţii lor. Dacă se recită acest Rozariu la căpătâiul unui muribund, mânia lui Dumnezeu se linişteşte, iar îndurarea lui îi îmbrăţişează sufletul, de dragul amarelor suferinţe îndurate de Fiul lui Dumnezeu”.

Concluzie

Aș vrea să închei cu o subliniere făcută de pr. Iosif Iacob la congresul național amintit mai devreme.

„Trăim într-o societate în care este tot mai prezentă descurajarea şi teama, atât în cei mari, cât şi în cei mici. Aceasta este mascată în diferite feluri şi se exprimă prin manifestări care nu prea sunt conforme naturii omului: răceală, dezinteres, duritate, egoism, chiar răutate. Acest fapt şi aceste experienţe au la origine şi o lipsă, un greşit raport al omului cu el însuşi şi cu menirea şi misiunea sa vremelnică în această lume. Cultul Divinei Milostiviri îi oferă creştinului şi omului în general posibilitatea unei adevărate şi profunde experienţe cu el însuşi, aşa cum este văzut de Dumnezeu şi cum însuşi Dumnezeu doreşte ca omul să se privească şi să trăiască: experienţa încrederii şi a speranţei.

Esenţa acestui cult constă în atitudinea deschisă şi încrezătoare faţă de Dumnezeu şi în iubirea activă faţă de aproapele.

Încrederea are o semnificaţie biblică şi o atitudine concretă, un comportament în care abandonul şi trăirea concretă a virtuţilor credinţei, speranţei şi dragostei se înmănunchează. Încrederea îmbrăţişează şi actualizează trăirea virtuţilor. Aşadar, încrederea în Milostivirea lui Dumnezeu nu reprezintă o emoţie, o stare de extaz în rugăciune sau o acceptare de tip intelectualist a unor adevăruri revelate (şi aceste aspecte având importanţa lor), ci o atitudine de prezenţă constantă a omului în faţa lui Dumnezeu în toate experienţele vieţii sale şi în toate aspectele misiunii sale, exprimată prin credinţă, speranţă, iubire, umilinţă şi pocăinţă”.

Pr. dr. Ștefan Lupu