Avem nevoie de teologie! Pentru mângâierea voastră şi a mea, Sfinte Părinte, venerabili părinți, fraților şi surorilor, această meditație va fi centrată în întregime şi numai pe Dumnezeu. Teologia, adică discursul despre Dumnezeu, nu poate să rămână străină de realitatea Sinodului, aşa cum nu poate să rămână străină de orice alt moment al vieţii Bisericii. […]

Avem nevoie de teologie!

Pentru mângâierea voastră şi a mea, Sfinte Părinte, venerabili părinți, fraților şi surorilor, această meditație va fi centrată în întregime şi numai pe Dumnezeu. Teologia, adică discursul despre Dumnezeu, nu poate să rămână străină de realitatea Sinodului, aşa cum nu poate să rămână străină de orice alt moment al vieţii Bisericii. Fără teologie, credinţa ar deveni cu ușurință repetiţie moartă; i-ar lipsi instrumentul principal pentru înculturarea sa.

Pentru a îndeplini această misiune, teologia are nevoie, ea însăși, de o reînnoire profundă. Ceea ce are nevoie poporul lui Dumnezeu este o teologie care să nu vorbească despre Dumnezeu mereu şi numai „la persoana a treia”, cu categorii împrumutate adesea din sistemul filozofic al momentului, incomprehensibile în afara cercului restrâns al „iniţiaţilor”. Este scris că „Cuvântul s-a făcut trup”, dar în teologie, adesea Cuvântul s-a făcut numai idee! Karl Barth dorea venirea unei teologii „capabile să fie predicată”, dar această dorință mi se pare departe de a se fi realizat. Sfântul Paul a scris: „Duhul cercetează toate, chiar şi profunzimile lui Dumnezeu… Nimeni nu a cunoscut cele ale lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu. Iar noi nu am primit duhul lumii, ci am primit Duhul care este din Dumnezeu, ca să cunoaştem darurile care ne-au fost date de Dumnezeu” (1Cor 2,10-12).

Dar unde se găsește de acum o teologie care să se bazeze mai mult pe Duhul Sfânt, decât pe categorii de înţelepciune umană, pentru a cunoaște „profunzimile lui Dumnezeu”? Pentru aceasta, trebuie să se recurgă la materii numite „opţionale”: la „teologia spirituală”, sau la „teologia pastorală”. Henri de Lubac a scris: „Slujirea predicării nu este vulgarizarea unei învățături doctrinale în formă mai abstractă, care ar fi anterioară şi superioară ei. Dimpotrivă, este însăși învățătura doctrinală, în forma sa cea mai înaltă. Acest lucru era adevărat despre prima predicare creştină, cea a apostolilor, şi este adevărat la fel despre predicarea celor care le-au succedat în Biserică: părinţii, învățătorii şi păstorii noştri în ora prezentă”[1].

Sunt convins că nu există niciun conținut al credinţei, oricât de ridicat ar fi el, care să nu poată fi făcut comprehensibil de orice inteligență deschisă la adevăr. Dacă există un lucru pe care putem să-l învățăm de la Părinţii Bisericii este că putem fi profunzi fără să fim obscuri. Sfântul Grigore cel Mare spune că Sfânta Scriptură este „simplă şi profundă, aşa cum un fluviu în care, ca să spunem aşa, un miel poate să meargă şi un elefant poate să înoate”[2]. Teologia ar trebui să se inspire din acest model. Fiecare ar trebui să poată găsi în ea pâine pentru dinții săi: cel simplu, hrana sa, şi cel înțelept, hrană rafinată pentru cerul gurii sale. Fără a aminti că adesea este revelat celor „mici” ceea ce rămâne ascuns „celor înțelepți şi pricepuţi”.

Dar cer scuze că trădez promisiunea mea inițială. Nu intenționez să fac în acest moment un discurs despre reînnoirea teologiei. N-aş avea niciun titlul să fac asta. Mai degrabă aş vrea să arăt cum teologia, înţeleasă în sensul amintit, poate contribui la prezentarea în mod semnificativ a mesajului evanghelic omului de astăzi şi să dea limfă nouă credinţei noastre şi rugăciunii noastre.

Vestea cea mai frumoasă pe care Biserica are misiunea de a o face să răsune în lume, aceea pe care fiecare inimă umană aşteaptă s-o audă, este: „Dumnezeu te iubește!”. Această certitudine trebuie să demoleze şi să înlocuiască ceea ce purtăm înăuntrul nostru din totdeauna: „Dumnezeu te judecă!”. Afirmația solemnă a lui Ioan: „Dumnezeu este iubire” (1In 4,8) trebuie să însoțească, precum o notă de fundal, orice vestire creştină, chiar şi atunci când va trebui să amintească, aşa cum face Evanghelia, exigențele practice ale acestei iubiri.

Când îl invocăm pe Duhul Sfânt – şi în această ocazie a Sinodului – noi ne gândim în primul rând la Duhul Sfânt ca lumină care ne luminează cu privire la situaţii şi ne sugerează soluțiile corecte. Ne gândim mai puţin la Duhul Sfânt ca iubire; în schimb aceasta este prima şi cea mai esențială operațiune a Duhului de care are nevoie Biserica. Numai caritatea zideşte; cunoașterea – şi cea teologică, juridică şi ecleziastică – adesea nu face decât să umfle şi să dezbine. Dacă ne întrebăm pentru ce suntem aşa de doritori să cunoaștem (şi astăzi, aşa de excitaţi la perspectiva inteligenţei artificiale!) şi, în schimb, aşa de puţin preocupați să iubim, răspunsul este simplu: este că această cunoaștere se traduce în putere, în schimb iubirea se traduce în slujire!

Acelaşi Henri de Lubac a scris: „Trebuie ca lumea să ştie asta: revelarea Dumnezeului Iubire răscoleşte tot ceea ce ea a conceput despre divinitate”[3]. Nici astăzi nu am terminat (nici nu se va termina vreodată) să scoatem toate consecințele din revoluția evanghelică despre Dumnezeu ca iubire. În această meditație aş vrea să arăt cum, pornind de la revelarea lui Dumnezeu ca iubire, se luminează cu lumină nouă principalele mistere ale credinţei noastre: Sfânta Treime, Întruparea şi Pătimirea lui Cristos şi devine mai puţin dificil să le facem înțelese de oameni. Atunci când sfântul Paul definește pe slujitorii lui Cristos „administratori ai tainelor lui Dumnezeu” (1Cor 4,1), înţelege aceste mistere ale credinţei, nu se referă la niște rituri şi nici în primul rând la sacramente.

 

De ce Sfânta Treime?

Să începem de la misterul Sfintei Treimi: de ce noi creştinii credem că Dumnezeu este unul şi întreit? De mai mult ori am ajuns să predic Cuvântul lui Dumnezeu creştinilor care trăiesc în țări cu majoritate islamică, în care, totuşi, există o relativă toleranță şi posibilitate de dialog, aşa cum se întâmplă în Emiratele Arabe. Sunt persoane, cei mai mulţi imigrați, angajați ca mână de lucru. Ei m-au întrebat uneori ce să răspundă la întrebarea care le este adresată în locurile de muncă: „De ce voi creştinii spuneţi că sunteți monoteişti, dacă nu credeți într-un Dumnezeu unic şi singur?”.

Spune ce i-am sfătuit să răspundă, pentru că este explicația pe care ar trebui să ne-o dăm nouă înșine şi celor care ne interoghează cu privire la aceeaşi problemă. Noi credem într-un Dumnezeu unul şi întreit deoarece credem că Dumnezeu este iubire. Fiecare iubire este iubire a cuiva, sau a ceva; nu există o iubire în gol, fără obiect, aşa cum nu există cunoaștere care să nu fie cunoaștere a cuiva sau a ceva.

Ei bine, cine îl iubește pe Dumnezeu pentru a fi definită iubire? Universul? Omenirea? Dar atunci este iubire numai de câteva zeci de miliarde de ani, adică de când există universul fizic şi omenirea. Înainte de atunci cine îl iubea pe Dumnezeu pentru a fi iubirea, din moment ce Dumnezeu nu poate să se schimbe şi să înceapă să fie ceea ce precedent nu era? Gânditorii greci, concepându-l pe Dumnezeu mai ales ca „gândire”, puteau să răspundă, cum face Aristotel în Metafizica: Dumnezeu se gândea pe sine însuși; era „pură gândire”, „gândire de gândire”[4]. Dar acest lucru nu mai este posibil, în momentul în care se spune că Dumnezeu este iubire, pentru că „pura iubire de sine însuși” ar fi numai egoism sau narcisism.

Şi iată răspunsul revelației, definit în Conciliul din Niceea din 325. Dumnezeu este iubire din totdeauna, aba eterno, pentru că încă înainte ca să un obiect din afara sa de iubit, avea în El însuși Cuvântul, „Fiul unicul născut” pe care-l iubea cu o iubire infinită care este Duhul Sfânt.

Toate acestea nu explică modul în care unitatea poate să fie în acelaşi timp treime, mister necognoscibil de către noi pentru că are loc numai în Dumnezeu. Însă ne ajută să intuim pentru ce în Dumnezeu unitatea trebuie să fie şi comuniune şi pluralitate. Dumnezeu este iubire: de aceea este Treime! Un Dumnezeu care ar fi pură cunoaștere sau pură lege, sau putere absolută, desigur că nu ar avea nevoie să fie întreit. Ba chiar acest lucru ar complica lucrurile. Niciun triumvirat şi nicio duarhie n-au durat vreodată îndelung în istorie!

Așadar şi creştinii cred în unitatea lui Dumnezeu şi de aceea sunt monoteişti; însă o unitate nu matematică şi numerică, ci de iubire şi de comuniune. Dacă există ceva ce experienţa vestirii demonstrează că încă este capabilă să-i ajute pe oamenii de astăzi, dacă nu să explice, cel puţin să-şi facă o idee despre Sfânta Treime, asta, repet, este tocmai ceea ce face pârghie pe iubire. Dumnezeu este „act pur” şi acest act este un act de iubire, din care reies, simultan şi aba eterno, un iubitor, un iubit şi iubirea care îi unește.

Misterul misterelor nu este, dacă ne gândim bine, Sfânta Treime, ci a înţelege ce este în realitate iubirea! Fiind ea însăși esența lui Dumnezeu, nu ne va fi dat să înţelegem pe deplin ce este iubirea nici în viaţa veșnică. Totuşi, ne va fi dat ceva mai bun decât să cunoaștem asta, adică de a o poseda şi de a ne sătura de ea veșnic. Nu se poate îmbrățișa oceanul, dar se poate intra înăuntrul său!

 

De ce Întruparea?

Să trecem la celălalt mare mister de crezut şi de vestit lumii: Întruparea Cuvântului. În lumina revelației lui Dumnezeu ca iubire, şi el, vom vedea, dobândește o nouă dimensiune. Cer iertare dacă în această parte cer probabil un efort de atenţie superior celui care este permis să se ceară ascultătorilor într-o predică, dar cred că efortul merită să fie făcut cel puţin o dată în viaţă.

Repornim de la vestita întrebare a sfântului Anselm (1033-1109): „De ce Dumnezeu s-a făcut om?” Cur Deus homo? Este cunoscut răspunsul său. Este pentru că numai unul care era în acelaşi timp om şi Dumnezeu putea să ne răscumpere de păcat. De fapt, ca om El putea să reprezinte toată omenirea şi, ca Dumnezeu, ceea ce făcea avea o valoare infinită, proporționată cu datoria pe care omul o contractase cu Dumnezeu păcătuind.

Răspunsul sfântul Anselm este valabil mereu, dar nu este unicul posibil şi nici nu este complet satisfăcător. În Crez mărturisim că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut trup „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, dar nu se limitează mântuirea noastră numai la iertarea păcatelor, cu atât mai puţin a unui păcat deosebit, cel strămoșesc. Așadar, rămâne spațiu pentru o aprofundare a credinţei.

Este ceea ce încearcă să facă fericitul Duns Scotus (1265-1308). Dumnezeu – spune el – s-a făcut om pentru că acesta era proiectul divin originar, anterior căderii însăși: şi anume ca lumea – creată „prin Cristos şi pentru el” (Col 1,16) – să găsească în El, „la plinirea timpurilor”, încoronarea sa şi reunirea sa sub un singur cap (Ef 1,10).

Dumnezeu, scrie Scotus, „înainte de toate se iubește pe sine însuși”; apoi „vrea să fie iubit de cineva care să-l iubească în cel mai mare grad din afara lui însuși”; de aceea „prevede unirea cu natura care trebuia să-l iubească în cel mai mare grad”. Acest iubitor perfect nu putea fi nicio creatură, fiind finită, ci numai Cuvântul veșnic. De aceea acesta avea să se întrupeze „chiar dacă nimeni nu ar fi păcătuit”[5]. Păcatul lui Adam nu a determinat faptul însuși al Întrupării, ci numai modalitatea sa de ispășire prin pătimire şi moarte.

La începutul a toate există încă, din păcate, în Scotus, aşa cum se vede, un Dumnezeu de iubit mai mult decât un Dumnezeu care iubește. Este o rămășiță a viziunii filozofice despre Dumnezeu „motor imobil”, care poate să fie iubit, dar nu poate iubi. „Dumnezeu – a scris Aristotel – mișcă lumea pentru că este iubit”, adică pentru că este obiect de iubire, nu pentru că iubeşte[6]. În linie cu viziunea occidentală despre Sfânta Treime, Scotus pune natura divină, nu persoana Tatălui, la începutul discursului despre Dumnezeu. Şi natura, spre deosebire de persoană, nu este un subiect care iubește! În asta fraţii noştri ortodocși, moștenitori ai Părinţilor greci, au văzut mai corect decât noi latinii.

Cu privire la acest punct, Scriptura ne cheamă pe toţi, cred eu, să facem astăzi un pas înainte, şi faţă de Scotus, totuşi conștienți mereu că afirmațiile noastre despre Dumnezeu nu sunt altceva decât semne labile trasate cu degetul pe suprafața oceanului. Dumnezeu Tatăl decide întruparea Cuvântului nu pentru că vrea să aibă în afara sa pe cineva care să-l iubească în mod vrednic de sine, ci pentru că vrea să aibă în afara sa pe cineva de iubit în mod vrednic de sine! Nu pentru a primi iubire, ci pentru a o revărsa. Prezentându-l pe Isus lumii, la Botez şi la Schimbarea la Faţă, Tatăl ceresc spune: „Acesta este Fiul meu, cel iubit” (Mc 1,11; 9,7), nu spune: „iubitorul”, ci „cel iubit”.

Numai Tatăl, în Sfânta Treime (şi în tot universul!), nu are nevoie să fie iubit pentru a exista; are nevoie numai să iubească. Asta este ceea ce garantează rolul Tatălui ca izvor şi origine unică a Sfintei Treimi, menținând, în acelaşi timp, egalitatea perfectă de natură între cele trei persoane divine. Există, la originea a toate, intuiţia fulgerătoare a lui Augustin şi a școlii născut din el. Ea îl definește pe Tatăl ca iubitorul, pe Fiul ca iubitul şi pe Duhul Sfânt ca iubirea care îi uneşte[7]. În asta şi noi latinii avem ceva prețios şi esenţial de oferit pentru o sinteză ecumenică. Mulțumire fie lui Dumnezeu, o reconciliere deplină între cele două teologii nu mai pare atât de dificilă şi îndepărtată, ceea ce ar marca un pas înainte decisiv spre unitatea Bisericilor.

 

De ce pătimirea?

Acum ajungem la al treilea mare mister: pătimirea lui Cristos pe care ne pregătim s-o celebrăm la Paşti. Vedem cum, pornind de la revelarea lui Dumnezeu ca iubire, şi el se iluminează cu lumină nouă. „Prin rănile lui aţi fost vindecați”: cu aceste cuvinte, spuse despre Slujitorul lui Jahve (Is 53,5-6), credinţa Bisericii a exprimat semnificaţia mântuitoare a morții lui Cristos (1Pt 2,24). Dar pot rănile, crucea şi durerea – fapte negative şi, ca atare, numai privare de bine – să producă o realitate pozitivă cum este mântuirea întregului neam omenesc? Adevărul este că noi nu am fost mântuiţi de durerea lui Cristos, ci de iubirea sa! Mai precis, de iubirea care se exprimă în jertfa de sine însuși. De iubirea răstignită!

Lui Abelard, care, deja în timpul său, considera repugnantă ideea despre un Dumnezeu care se „complace” de moartea Fiului, sfântul Bernard îi răspundea: „Nu moartea sa i-a plăcut, ci voința sa de a muri spontan pentru noi”: „Non mors, sed voluntas placuit sponte morientis[8].

Durerea lui Cristos păstrează toată valoarea sa şi Biserica nu va înceta niciodată să mediteze asupra ei: însă nu drept cauză, prin ea însăși, de mântuire, ci drept semn şi demonstrare a iubirii: „Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin faptul că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” (Rom 5,8). Moartea este semnul, iubirea este semnificaţia. Sfântul evanghelist Ioan pune ca o cheie de lectură la începutul relatării Pătimirii: „Iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit” (In 13,1).

Asta îi ia pătimirii lui Cristos o conotație care a lăsat mereu perplecși şi nesatisfăcuți: adică ideea unui preț şi a unei răscumpărări de plătit lui Dumnezeu (sau, mai rău, diavolului!), a unei jertfe cu care să se potolească mânia divină. În realitate, mai degrabă Dumnezeu este cel care a făcut marea jertfă de a ni-l da pe Fiul său, de a nu-l „cruța”, aşa cum Abraham a făcut jertfa de a nu-l cruța pe fiul Isaac (Gen 22,16; Rom 8,32). Dumnezeu este mai mult subiectul decât destinatarul jertfei crucii!

 

O iubire vrednică de Dumnezeu

Acum trebuie să vedem ce anume schimbă în viaţa noastră adevărul pe care l-am contemplat în misterele Sfintei Treimi, al Întrupării şi al Pătimirii lui Cristos. Şi aici ne aşteaptă surpriza care nu lipsește niciodată atunci când se încearcă aprofundarea comorilor credinţei creştine. Surpriza este descoperirea că, grație încorporării noastre în Cristos, şi noi putem să-l iubim pe Dumnezeu cu o iubire infinită, vrednică de El!

Sfântul Paul scrie că: „Iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre” (Rom 5,5). Iubirea care a fost revărsată în noi este aceeaşi cu care Tatăl, din totdeauna, îl iubește pe Fiul, nu o iubire diferită! „Eu în ei şi tu în mine – îi spune Isus Tatălui – pentru ca iubirea cu care m-ai iubit să fie în ei şi eu în ei” (In 17,23.26). A observa: „iubirea cu care m-ai iubit”, nu una diferită. Este o revărsare a iubirii divine de la Sfânta Treime la noi. Dumnezeu comunică sufletului – scrie sfântul Ioan al Crucii – „aceeaşi iubire pe care o comunică Fiului, chiar dacă asta nu are loc prin natură, ca în cazul Fiului, ci prin unire”[9].

Consecința este că noi putem să-l iubim pe Tatăl cu iubirea cu care îl iubește Fiul şi putem să-l iubim pe Isus cu iubirea cu care îl iubește pe Tatăl. Totul, grație Duhului Sfânt care este aceeaşi iubire. Așadar, ce îi dăm lui Dumnezeu din ceea ce este al nostru, când îi spunem: „Te iubesc!”? Nimic altceva decât iubirea pe care o primim de la El! Așadar, absolut nimic din partea noastră? Oare iubirea noastră faţă de Dumnezeu nu este nimic altceva decât o „propagare” a însăși iubirii sale faţă de El, ca ecoul care trimite sunetul la izvorul său?

Nu în acest caz! Ecoul iubirii sale se întoarce la Dumnezeu din cavitatea inimii noastre, dar cu o noutate care pentru Dumnezeu este totul: parfumul libertății noastre şi al recunoștinței noastre de fii! Toate acestea se realizează, în mod exemplar, în Euharistie. Ce facem în ea, dacă nu să oferim Tatălui, ca „jertfă a noastră”, ceea ce, în realitate, Tatăl însuși ne-a dăruit nouă, adică pe Fiul său Isus?

Noi putem să-i spunem lui Dumnezeu Tatăl: „Tată, te iubesc cu iubirea cu care te iubește Fiul tău Isus!”. Şi să-i spunem lui Isus: „Isuse, te iubesc cu iubirea cu care te iubește Tatăl tău ceresc”. Şi să ştim cu certitudine că nu este o iluzie pioasă! De fiecare dată când, rugându-mă, încerc să fac asta eu însumi, îmi revine în minte episodul lui Iacob care se prezintă la tatăl Isaac pentru a primi binecuvântarea, prefăcându-se că este fratele mai mare (Gen 27,1-23). Şi încerc să-mi imaginez ceea ce ar putea să spună în sine Dumnezeu Tatăl, în acel moment: „Cu adevărat, vocea nu este chiar aceea a Fiului meu primul născut; dar mâinile, picioarele şi tot corpul sunt aceleaşi pe care Fiul meu le-a luat pe pământ şi le-a adus aici sus în cer”.

Şi sunt sigur că mă binecuvântează, aşa cum Isaac l-a binecuvântat pe Iacob! Şi binecuvântează pe voi toţi, venerabili părinți, fraţi şi surori. Este strălucirea credinţei noastre de creştini. Sperăm să fim în măsură să transmitem vreun fragment bărbaților şi femeilor din timpul nostru, care sunt însetați de iubire, dar nu cunosc izvorul ei.

Cardinal Raniero Cantalamessa

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

 

[1] H. de Lubac, Exégèse médièvale, I, 2, Paris 1959, pag. 670.

[2] Grigore cel Mare, Moralia in Job, Epist. Missoria, 4 (PL 75, 515).

[3] Henri de Lubac, Histoire et Esprit, Aubier, Paris 1950.

[4] Aristotel, Metafizica, XII,7, 1072b.

[5] Duns Scotus, Opus Parisiense, III, d. 7, q. 4 (Opera omnia, XXIII, Paris 1894, pag. 303).

[6] Aristotel, Metafizica, XII,7, 1072b.

[7] Augustin, De Trinitate, VIII, 9,14; IX, 2,2; XV, 17,31; Riccardo di San Vittore, De Trin. III, 2.18; Bonaventura, I Sent. d. 13, q.1.

[8] Bernard de Clairvaux, Împotriva erorilor lui Abelard, VIII, 21-22: „Non mors, sed voluntas placuit sponte morientis”.

[9] Ioan al Crucii, Cântare spirituală A, strofa 38, 4.