Într-o lucrare scrisă pe la sfârşitul anilor ’60 şi intitulată Despre pretenția creștinismului de a poseda o valoare absolută, teologul german Karl Rahner scria că „multe persoane au astăzi impresia că credinţa creştină este depășită” şi trebuie arhivată între lucrurile din trecut, care dispar lent; fără a se închide în atitudinea defensivă şi agresivă, Rahner […]

Într-o lucrare scrisă pe la sfârşitul anilor ’60 şi intitulată Despre pretenția creștinismului de a poseda o valoare absolută, teologul german Karl Rahner scria că „multe persoane au astăzi impresia că credinţa creştină este depășită” şi trebuie arhivată între lucrurile din trecut, care dispar lent; fără a se închide în atitudinea defensivă şi agresivă, Rahner citea această realitate prin filtrul unui discernământ spiritual atent, şi comenta astfel: „Trebuie să admitem liniștiți că multe aspecte ale formelor concrete ale religiilor şi ale creștinismului însuși sunt condiționate istoric şi pot să moară”.

Așadar, sfârşitul creștinătății şi respectiva criză actuală a creștinismului care există în bătrânul continent european, nu sunt pur şi simplu un destin de îndurat şi un loc de plângere în care trebuie să locuim în mod resemnat. Este vorba mai degrabă de a intra într-o lume nouă fără frică, de a regândi profund modul nostru de a fi creştini şi stilul nostru de creștinism, lăsând chiar să moară unele forme religioase care nu mai au viaţă şi căutând cu pasiune o fidelitate mereu nouă faţă de Evanghelie. În fond, itinerarul sinodal dorit puternic de papa Francisc şi abia început este important şi pentru asta: a merge împreună şi a ne asculta reciproc, pentru a reînnoi şi a revigora vestirea credinţei în prezentul istoriei.

Totuşi, cu privire la criza creștinismului se poate proceda în mod univoc, riscând să nu se perceapă unele aspecte practice care sunt într-un fel indicatorul şi semnul. Ne putem opri asupra „sistemelor maxime” ale pierderii de relevanță a credinţei creştine în societățile europene, dar riscând să rămânem prizonieri în abstractism. În schimb, criza creștinismului este foarte concretă şi împreună cu reflecțiile sociologice şi teologice ale cazului, este nevoie ca unele aspecte de „practică” pastorală şi eclezială să fie luate în considerare în mod serios. Așadar, criza se manifestă în aspecte de viaţă eclezială concretă: abandonarea unor biserici, problemele economice, închiderea caselor călugărești şi a conventurilor, scăderea numărului de vocaţii. Şi, aşa cum ne relatează cronicile recente din Italia, şi criza publicațiilor catolice.

La 11 octombrie, ziua aniversării deschiderii Conciliului al II-lea din Vatican, a închis definitiv Casa Editrice Dehoniane, care s-a născut chiar în sânul acelei primăveri a Bisericii care a fost adunarea conciliară şi care, dintr-o intuiție a Părinţilor din Congregația Preasfintei Inimi, şi-a luat zborul, publicând în aceşti șaizeci de ani opere de aprofundare a credinţei şi de teologie, precum şi câteva din revistele cele mai semnificative ale gândirii catolice. Nu este numai tulburare şi sentiment de amărăciune ceea ce se simte constatând sfârşitul uneia din cele mai importante edituri catolice în criza publicațiilor, agravată de pandemie. Există – şi acest sentiment dorim ca să aibă spațiu în fiecare sector al vieţii ecleziale – o provocare mereu deschisă care aşteaptă să fie percepută. Cu avertismentul de a evita – aşa cum ne aminteşte des papa Francisc – acele machiaje şi acele ficţiuni clericale care, adesea, ne fac să rămânem imobili şi în faţa problemelor, inducându-ne să continuăm „târâindu-ne” până când se poate şi până când durează.

Însă astăzi, este urgentă o reflecţie. Dacă observăm cortina care cade asupra activităţii intense şi importante a editurii Dehoniane – cu care am avut bucuria de a publica ultimele mele două cărți – şi ca Biserică nu simţim o zdruncinătură profundă, ca şi cum am face cu ochiul la ideea că, în fond, credinţa nu are nevoie de cărți şi de cultură şi se poate hrăni pur şi simplu din devoţiuni personale apropiate de emoțiile noastre, atunci reflecția devine şi mai urgentă.

Desigur, credinţa nu se învaţă din cărți şi nici nu poate fi generată de teologie. Dar nu există credinţă creştină care să nu aibă nevoie să crească, să se aprofundeze, să privească mai de aproape Misterul lui Dumnezeu, să raţioneze critic cu privire la viaţă şi la istorie şi cu gândirea, rațiunea, studiul: „Fides quaerens intellectum”, spunea Anselm de Aosta. Când credinţa nu este gândită, nu cultivă simțul critic, nu are instrumentele adecvate pentru a avea acces la Cuvântul lui Dumnezeu, la doctrină şi la liturgie, ajunge să rămână prizonieră ori a unui devoţionalism steril scop în sine ori, şi mai rău, a superstiţiei. A lumina Evanghelia şi a o întrupa în prezentul vieţii noastre este – conform papei Francisc – misiunea principală a teologiei. Şi aceasta trece şi prin cărți, reviste, idei, dezbateri.

Câteva considerații, pentru a înfrunta serios această provocare, pot fi utile. Problemele implicate în falimentul unei edituri sunt aşa de numeroase şi diferite, încât mă voi limita numai să le semnalez, ca şi cum aş arunca o piatră în mlaştină. Prima: separarea între credinţă şi cultură, pe care iezuitul Michael Paul Gallagher o definea „o mare dramă de astăzi”. Toţi trebuie să ne simţim responsabili, şi mai ales păstorii: promovăm şi anunţăm, şi în comunitățile noastre creştine, aprofundarea credinţei? Formarea credincioasă pentru o credinţă gândită? O credinţă deschisă la provocările de astăzi şi capabilă să intre printre vocile şi în scenariile din timpul nostru? Dacă suntem onești, ar trebui să facem un mea culpa: am insistat aşa de mult pe faptul că cultura nu este totul, că teologia este un lucru dificil care complică viaţa, că până la urmă ceea ce contează este să fim sfinţi, că s-a întâmplat ceea ce este mai rău: alimentăm un creștinism infantil şi superficial, adesea superstiţios, şi stăm la distanță de tot ceea ce interpelează inteligența noastră şi spiritul nostru. Şi există generații de preoţi care au crescut adesea cu această atitudine, uneori repetat lor chiar de respectivii episcopi: nu se devine preoţi pentru a studia, ceea ce contează până la urmă este activitatea pastorală. Însă, păcat că o pastoraţie care cuprinde vestirea credinţei şi călăuzirea spirituală a persoanelor, fără un minim de pregătire şi o formare permanentă, şi teologică, riscă să devină un spectacol improvizat şi uneori chiar caraghios.

Desigur, nu se poate nega, după aceea, marea criză a publicațiilor tipărite care lovește astăzi în mod deosebit lumea catolică nu numai din cauza lenei faţă de lectură, ci şi datorită scăderii considerabile a numărului de vocații sacerdotale şi călugărești, precum şi de credincioşi aşa-numiți practicanți. Însă această mare criză – trebuie să fim onești – n-a fost un tsunami neprevăzut. Avem semnalmente de mulţi ani. Şi, probabil, editurile catolice au continuat un pic să moţăie, să meargă dezbinate, să se închidă în logica propriei mici grădinițe. Forţele, nu numai economice, scădeau, dar în loc de a face din asta o oportunitate pentru a uni forţele şi a lansa un mare proiect editorial, a prevalat spiritul separatist şi uneori individualist, inspirat din rezistența cu orice preț.

O a treia problemă se referă şi la calitatea ofertei. Edituri care trebuie să susțină costuri foarte mari au şi necesitatea de a publica mult, pentru a încerca să vândă mult. Însă editurilor catolice n-ar trebui să le scape, pe cât posibil, importanţa de a menține un echilibru subtil: pe de o parte să nu devină de elită, adică aşa de căutată şi rafinată încât să trimită un mesaj deja prea răspândit în lumea catolică şi anume că teologia şi cărțile sunt numai pentru preoţi, pentru specialiști şi pentru oamenii culţi; însă, pe de altă parte, criteriul economic-comercial n-ar trebui niciodată să prezideze activitate, pentru a evita ca în panorama unei oferte prea numeroase să existe un spațiu excesiv pentru banalitate şi superficialitate. O ofertă ca nu este la înălțimea unei anumite calități, la sfârşit nu plătește.

Sunt numai câteva dintre probleme, cele tocmai amintite. Desigur, suntem chemaţi să nu separăm niciodată credinţa de carte, deşi cartea nu este totul credinţei, nu o generează şi n-o epuizează. Spunea Petrarca: „Întreb cărțile şi îmi răspund. Şi vorbesc şi cântă pentru mine. Unele îmi aduc râsul pe buze sau mângâierea în inimă. Altele mă învaţă să mă cunosc pe mine însumi”. Dar cărțile care ne vorbesc despre Dumnezeu, despre Biserică, despre rugăciune? Poate că fac toate acestea împreună: vorbesc, cântă, ne aduc râsul şi mângâierea. Ne fac să ne cunoaștem pe noi înșine şi ne fac să respirăm ceva din frumusețea Evangheliei. Hrănesc spiritul şi sufletul: pentru aceasta n-ar trebui să renunțăm la ele niciodată.

De Francesco Cosentino

(După L’Osservatore Romano, 16 octombrie 2021)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu