Un sportiv din team-ul refugiaților, care trăieşte şi se antrenează într-un lagăr african de refugiaţi, stând la rând la masa din Satul olimpic cu un baschetbalist foarte plătit din NBA care nu-şi impune titlurile şi conturile din bancă pentru a trece mai în faţă. Este normalitatea în acea provizorie „insulă care nu există” numită Olimpiadă: un spațiu unde, cel puţin timp de câteva zile, la fiecare patru ani, femei şi bărbați chiar din țări aflate în război trăiesc unul alături de celălalt chiar şi cei puternici nu primesc propunerea unei încetări a focului olimpice. Un spațiu unde sportivele şi sportivii au aceeaşi demnitate, independent de medalii câştigate, de clasificările agonistice sau de ţara de proveniență.

La Paris, Jocurile Olimpice au început – în seara de vineri 26 iulie, la sfârşitul unei zile începute cu un atentat masiv la adresa rețelei feroviare franceze – cu o controversată ceremonie de deschidere care „din păcate a inclus scene de derâdere şi de batjocorire faţă de creștinism pe care le deplângem profund”, afirmă Conferința Episcopală Franceză într-un comunicat. „Mulțumim reprezentanților altor confesiuni religioase care ne-au exprimat solidaritatea lor”, scriu episcopii francezi care adaugă: „În această dimineață ne gândim la toţi creştinii din fiecare continent care au fost răniți de batjocura şi de provocarea anumitor scene. Vrem ca să se înțeleagă că o celebrare olimpică trece mult dincolo de prejudecățile ideologice ale unor artiști”. Şi încheie relansând spiritul olimpic autentic: „Să facem spațiu terenului de concurs, care să aducă adevăr, mângâiere şi bucurie tuturor!”.

Da, spațiu sportivelor şi sportivilor – puși deoparte ieri în ceremonia de deschidere – cu pasionatele lor istorii umane de răscumpărare şi de fraternitate, de sacrificiu şi de lealitate, de spirit de grup şi de incluziune. Şi tocmai dând glas emoţiilor sportivilor, preşedintele Comitetului Internaţional Olimpic, Thomas Bach, i-a invitat „să se îngrijească unul de altul”, un stil care este mai mult decât fair play-ul, indicând experienţa team-ului olimpic al refugiaților. „Echipa tuturor” care reprezintă peste 100 de milioane de evacuați în lume şi nu pierde din vedere conştiinţa rolului inclusiv şi social al sportului.

Este de acord, deşi nu ascunde deformări şi opacităţi, Nadia Comăneci – ieri printre purtătorii flăcării olimpice de-a lungul Senei – care a plătit cu abuzuri şi violenţe succesele sale olimpice sub regimul lui Ceauşescu din România: „Se spune că moştenirea unui campion este reprezentată de medaliile sale, de locul său în clasament şi de recordurile sale mondiale. Am fost considerată «cea mai bună din toate timpurile» în gimnastică. Dar cred că un adevărat campion este «ceva mai mult» decât prestațiile sale agonistice. Nu este suficient a fi «cea mai bună»”, pentru că „un adevărat campion” ştie să dea „contribuția sa societății: tocmai Jocurile Olimpice ar putea să reprezinte acel ceva în plus”.

Cu siguranță aşa este pentru Assunta Scutto, judoka în vârstă de douăzeci şi doi de ani, aflată în competiție deja astăzi dimineață la Paris, care vine din „sala răscumpărării” din Scampia, cartier din Napoli unde în aceste zile se adună bucăţile din clădiri şi din speranțe. „Sportul este mereu inclusiv şi la Scampia construiește viitorul unui mare număr de persoane”, relatează ea, având încredere că nu s-ar fi gândit niciodată să plece din periferia unde s-a născut: „Prin curăţenia din judo încerc să ajut Scampia să devină mai bună şi, cu ajutorul lui Dumnezeu pe care-l simt puternic aproape de mine, vreau să continui să fac asta”.

De Giampaolo Mattei

(După L’Osservatore Romano, 27 iulie 2024)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu