Isus îi trimite pe discipolii săi pentru ca să meargă să pregătească locul unde să celebreze cina pascală. Ei au fost cei care au întrebat: „Învățătorul, unde vrei să mergem să pregătim ca să mănânci Paștele?” (Mc 14,12). În timp ce contemplăm şi adorăm prezența Domnului în Pâinea euharistică, suntem chemaţi şi noi să ne […]

Isus îi trimite pe discipolii săi pentru ca să meargă să pregătească locul unde să celebreze cina pascală. Ei au fost cei care au întrebat: „Învățătorul, unde vrei să mergem să pregătim ca să mănânci Paștele?” (Mc 14,12). În timp ce contemplăm şi adorăm prezența Domnului în Pâinea euharistică, suntem chemaţi şi noi să ne întrebăm: în ce „loc” vrem să pregătim Paștele Domnului? Care sunt „locurile” vieţii noastre în care Dumnezeu ne cere să fie găzduit? Aş vrea să răspund la aceste întrebări oprindu-mă asupra a trei imagini din Evanghelia pe care am ascultat-o (Mc 14,12-16.22-26).

Prima este aceea a omului care duce un urcior cu apă (cf. v. 13). Este un detaliu care ar părea superfluu. Însă acel om complet anonim devine călăuza pentru discipolii care caută locul care după aceea va fi numit cenacol. Şi urciorul cu apă este semnul de recunoaştere: un semn care ne face să ne gândim la omenirea însetată, mereu în căutarea unui izvor de apă care s-o adape şi s-o regenereze. Noi toţi mergem în viaţă cu un urcior în mână: noi toţi, fiecăruia dintre noi îi este sete de iubire, de bucurie, de o viaţă reușită într-o lume mai umană. Şi pentru această sete, apa lucrurilor lumești nu este de folos, pentru că este vorba de o sete mai profundă, pe care numai Dumnezeu o poate sătura.

Să mai urmă acest „semnal” simbolic. Isus le spune discipolilor săi că acolo unde îi va conduce un om cu un urcior de apă, acolo se va putea celebra Cina de Paşte. Așadar, pentru a celebra Euharistia înainte de toate trebuie recunoscută propria sete de Dumnezeu: să simţim că avem nevoie de El, să dorim prezența sa şi iubirea sa, să fim conștienți că nu putem reuși singuri, ci avem nevoie de o Hrană şi de o Băutură de viaţă veșnică apte să ne susțină pe drum. Drama de astăzi – putem spune – este că adesea setea s-a stins. S-au stins întrebările despre Dumnezeu, a slăbit dorința de El, devin tot mai rari căutătorii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu mai atrage pentru că nu mai simţim setea noastră profundă. Însă numai acolo unde există un bărbat sau o femeie cu urciorul pentru apă – să ne gândim la femeia samariteană, de exemplu (cf. In 4,5-30) – Domnul se poate dezvălui ca Acela care dăruiește viaţa nouă, care hrănește cu speranţă credibilă visele noastre şi aspirațiile noastre, prezență de iubire care dăruiește sens şi direcție pelerinajului nostru pământesc. Aşa cum observam deja, acel om cu urciorul este cel care-i conduce la discipoli la camera unde Isus va institui Euharistia. Setea de Dumnezeu este cea care ne duce la altar. Dacă lipsește setea, celebrările noastre devin aride. Așadar, şi ca Biserică nu poate fi suficient grupuleţul celor obișnuiți care se adună pentru a celebra Euharistia; trebuie să mergem în oraș, să-i întâlnim pe oameni, să învățăm să recunoaștem şi să trezim setea de Dumnezeu şi dorința de Evanghelie.

A doua imagine este cea a sălii mari la etaj (cf. v. 15). Este o persoană care îi găzduiește. Spunea părintele Primo Mazzolari: „Iată că un om fără nume, un stăpân al casei, îi oferă camera sa cea mai frumoasă. […] El a dat ceea ce avea mai mare pentru că în jurul marelui sacrament ne vrea în întregime mare, cameră şi inimă, cuvinte şi gesturi” (La Pasqua [Paștele], La Locusta 1964, 46-48).

O sală mare pentru o mică bucată de Pâine. Dumnezeu se face mic ca o bucată de pâine şi tocmai pentru aceasta este nevoie de o inimă mare pentru a-l putea recunoaște, adora, primi. Prezența lui Dumnezeu este aşa de umilă, ascunsă, uneori invizibilă, care are nevoie de o inimă pregătită, trează şi primitoare pentru a fi recunoscută. În schimb dacă inima noastră, mai mult decât cu o mare sală, se aseamănă cu o debara unde păstrăm cu regret lucrurile vechi; dacă se aseamănă cu o mansardă unde am pus de mult timp entuziasmul nostru şi visele noastre; dacă se aseamănă cu o cameră îngustă, o cameră întunecoasă pentru că trăim numai din noi înșine, din problemele noastre şi din amărăciunile noastre, atunci va fi imposibil să recunoaștem această prezență silențioasă şi umilă a lui Dumnezeu. Este nevoie de o sală mare. Trebuie lărgită inima. Trebuie să ieșim din camera mică a eu-lui nostru şi să intrăm în marele spațiu al uimirii şi al adorației. Şi asta ne lipsește mult! Asta ne lipsește în atâtea mișcări pe care noi le facem pentru a ne întâlni, a ne reuni, a gândi împreună pastoraţia… Însă dacă lipsește asta, dacă lipsește uimirea şi adorația, nu există drum care ne duce la Domnul. Nici nu va fi sinodul, nimic. Aceasta este atitudinea în faţa Euharistiei, de asta avem nevoie: adorație. Şi Biserica trebuie să fie o sală mare. Nu un cerc mic şi închis, ci o comunitate cu brațele larg deschise, primitoare faţă de toţi. Să ne întrebăm asta: când se apropie cineva care este rănit, care a greşit, care are un parcurs de viaţă diferit, Biserica, această Biserică, este o sală mare pentru a-l primi şi a-l conduce la bucuria întâlnirii cu Cristos? Euharistia vrea să hrănească pe cel care este obosit şi înfometat de-a lungul drumului, să nu uităm asta! Biserica perfecţilor şi a celor curați este o cameră în care nu este loc pentru nimeni; în schimb, Biserica având ușile deschise, care sărbătorește în jurul lui Cristos, este o sală mare unde toţi – toţi, drepți şi păcătoşi – pot să intre.

În sfârşit, a treia imagine, imaginea lui Isus care frânge Pâinea. Este gestul euharistic prin excelență, gestul identitar al credinţei noastre, locul întâlnirii noastre cu Domnul care se oferă pentru a ne face să ne renaştem la o viaţă nouă. Şi acest gest este tulburător: până atunci se sacrificau miei şi se ofereau ca jertfă lui Dumnezeu, acum Isus se face miel şi se jertfește pentru a ne dărui viaţa. În Euharistie îl contemplăm şi-l adorăm pe Dumnezeul iubirii. Este Domnul care nu frânge pe nimeni, ci se frânge pe Sine însuși. este Domnul care nu cere jertfe ci se jertfește pe Sine însuși. este Domnul care nu cere nimic, ci dăruiește totul. Pentru a celebra şi a trăi Euharistia, suntem chemaţi şi noi să trăim această iubire. Pentru că nu poți frânge Pâinea duminicală dacă inima ta este închisă faţă de fraţi. Nu poți mânca această Pâine dacă nu dai pâine celui înfometat. Nu poți împărtăși această Pâine dacă nu împărtășești suferinţele celui care se află în nevoie. La sfârşitul a toate, şi al liturgiilor noastre euharistice solemne, numai iubirea va rămâne. Şi încă de acum Euharistiile noastre transformă lumea în măsura în care noi ne lăsăm transformați şi devenim pâine frântă pentru ceilalți.

Fraţi şi surori, unde „să pregătim cina Domnului” şi astăzi? Procesiunea cu Preasfântul Sacrament – caracteristică a sărbătorii Corpus Domini, dar pe care pentru moment încă n-o putem face – ne aminteşte că suntem chemaţi să ieşim ducându-l pe Isus. Să ieşim cu entuziasm ducându-l pe Cristos celor pe care-i întâlnim în viaţa de fiecare zi. Să devenim o Biserică având urciorul în mână, care trezește setea şi aduce apa. Să deschidem larg inima în iubire, pentru a fi noi sala spaţioasă şi ospitalieră unde toţi să poată intre pentru a-l întâlni pe Domnul. Să frângem viaţa noastră în compasiune şi în solidaritate, pentru ca lumea să vadă prin intermediul nostru măreția iubirii lui Dumnezeu. Şi atunci Domnul va veni, ne va surprinde iarăși, va deveni iarăși hrană pentru viaţa lumii. Şi ne va sătura pentru totdeauna, până în ziua în care, în ospățul din cer, vom contempla faţa sa şi ne vom bucura fără sfârşit.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu