„Să nu pierdem speranţa din cauza limitelor noastre, dar nici să nu renunţăm să căutăm plinătatea de iubire şi de comuniune care ne-a fost promisă” (Amoris laetitia, nr. 325). Cu aceste cuvinte se încheie textul exortaţiei apostolice. Cuvintele de la începutul unui document pontifical sunt citate des şi sunt cunoscute pe larg, şi pentru că primele două cuvinte formează şi titlul, deci sunt mereu alese cu grijă. Dar merită să privim şi la ultimele cuvinte. Încurajarea de a nu pierde speranţa din cauza propriilor limite este pusă la sfârşitul unui document lung, în care Papa Francisc defineşte o misiune foarte exigentă care ne este încredinţată în grija pastorală a Bisericii. Este vorba despre o grijă pastorală care ia în serios necesitatea de a răspunde cu adevărat în mod concret la istoria şi la situaţia de viaţă individuală, pe care persoanele le poartă cu sine când ni se adresează nouă. Şi mai ales: să nu se predice de sus un ideal, ci să se încurajeze trăirea Evangheliei în respectivele situaţii de viaţă şi descoperirea ei ca izvor al iubirii.

Chiar în sfera vitală a sexualităţii, a relaţiei, a raportului de cuplu, a căsătoriei, a faptului de a fi părinţi şi a familiei, pentru fiecare persoană care vine în faţa noastră avem de-a face – în realitate din totdeauna, însă astăzi cu mai multă forţă şi în mod inevitabil – cu o istorie proprie, cu aşteptări, amprente, dorinţe şi chiar răni proprii. Şi numai în cazuri foarte rare este posibil să se clasifice şi să se evalueze simplu în baza categoriilor externe care aspecte şi motivaţii sunt legate cu această istorie.

În această situaţie, pe care, fără a exagera, uneori este posibil s-o definim confuză şi complicată, trebuie mărturisită Evanghelia lui Isus Cristos, mesajul iubirii lui Dumnezeu care face fericiţi. Este o misiune într-adevăr angajantă pentru grija pastorală, pentru că fără un proces de dialog personal, şi uneori chiar mai intens, toate acestea nu vor fi posibile. Triada „a însoţi, a discerne şi a integra” descrisă de Papa Francisc va deveni cantus firmus al pastoraţiei dacă ea vrea cu adevărat să ajungă la om şi să deschidă acel drum pe care însuşi Dumnezeu îl parcurge cu aceste persoane. Asta desigur va avea repercusiuni asupra formării şi asupra profilului preoţilor noştri, precum şi al colaboratoarelor şi colaboratorilor noştri în pastoraţie. Va trebui să dedicăm mai multă atenţie dialogului şi însoţirii pastorale, dar asta va face bine profilului pastoral. De fapt, este vorba de a reînnoi – chiar în cadrul căsătoriei şi familiei – o îngrijire pastorală exigentă, care poate duce apoi şi la sacramentele căsătoriei, reconcilierii şi euharistiei, care exprimă în mod deosebit communio cu Cristos şi cu Biserica.

În faţa vastităţii şi complexităţii exigenţelor puse de Amoris laetitia, un aspect categoric pozitiv al documentului este că Papa Francisc nu are nevoie să modifice marea dogmatică şi nu introduce noi orientări, de care ar trebui să se ţină cont. Mai mult, el conduce această dogmatică mereu spre nucleul său şi spre limbajul său, care derivă din Evanghelie, aşa încât multe lucruri sunt redescoperite. Şi indicaţia că învăţăturile şi normele Bisericii au nevoie de o adaptare în practica pastorală nu este o inovaţie introdusă de Papa Francisc. Numeroasele referinţe nu numai la predecesorii săi, ci, în chestiunea adaptării, şi la sfântul Toma de Aquino, arată clar că este vorba despre bunuri importante găsite în comoara tradiţiei Bisericii.

O demonstraţie concretă este, de exemplu, referinţa la o reflecţie a sfântului Toma de Aquino (Summa theologiae, I-II, 94, 4) pe care Papa Francisc o citează la nr. 304 din Amoris laetitia. Se referă la faptul că normele şi regulile generale, când sunt aplicate la situaţii concrete, specifice, nu întotdeauna sunt total adecvate. Nu întotdeauna toţi pot să înţeleagă semnificaţia exactă, şi uneori situaţia nu poate să fie într-adevăr cuprinsă pe deplin într-o regulă. Atunci este de folos înţelepciunea umană pentru a scoate ceea ce este mai bun din orice situaţie, respectând regula numai în parte sau nerespectând-o deloc, pentru că altminteri nu s-ar obţine nimic serios. Papa Francisc face această sobră teorie de acţiune rodnică pentru Biserică, deoarece din ea reiese clar: a acţiona cu înţelepciune nu înseamnă „a vorbi în mod incomprehensibil” sau „laxism”, ci fără a putea face abstracţie dacă se vrea obţinerea de obiective raţionale. De aceea, cei care au în grijă sufletele trebuie să acţioneze cu înţelepciune, şi asta în sensul învăţăturii Bisericii şi în acelaşi timp în lumina milostivirii, care ca principiu trebuie să caracterizeze acţiunea Bisericii. Salus animarum suprema lex!

Pe acest fundal se înţelege şi de ce Amoris laetitia pune accent deosebit pe unele aspecte. Între acestea sunt, alături de atenţia din partea păstorilor, şi respectarea conştiinţei individuale, care trebuie formată, dar nu înlocuită (cf. nr. 37), şi necesitatea de a găsi în Bisericile particulare soluţii mai înculturate, „atente la tradiţiile şi la provocările locale” (nr. 3).

Misiunea care derivă din asta pentru pastoraţie este să meargă individual la persoane, în lumina milostivirii şi a iubirii lui Dumnezeu, oferindu-le însoţire şi comuniune, făcând abstracţie de situaţia de viaţă în care se află şi de faptul că aceasta corespunde sau nu în orice aspect cu învăţătura Bisericii. Această misiune pe atât de indispensabilă pe cât de profund catolică şi exigentă. Şi nu se referă numai la căsătorie şi familie, ci la toate situaţiile vieţii. Pornind de la reflecţiile sinodale, Papa Francisc afirmă: „Realităţile care ne preocupă sunt provocări. Să nu cădem în capcana de a ne epuiza în plângeri autodefensive, în loc de a trezi o creativitate misionară. În toate situaţiile «Biserica simte necesitatea de a spune un cuvânt de adevăr şi de speranţă. […] Marile valori ale căsătoriei şi familiei creştine corespund căutării care străbate existenţa umană» (Relatio Synodi 2014, 11)” (nr. 57).

Într-un anumit sens se poate afirma că Papa Francisc însuşi ne precede pe acest drum, redactând exortaţia post-sinodală în aşa fel încât să reprezinte o vastă propunere de orientări, care vine în întâmpinarea atâtor situaţii de viaţă obişnuite, care nu condamnă, ci invită.

Cu multă probabilitate, fiecare cititoare sau cititor interesat de acest text, şi desigur toţi cei care sunt angajaţi în pastoraţie, vor găsi în ea ceva ce pot să poarte cu ei, să mediteze şi să realizeze în viaţă. Deci să ne lăsăm contagiaţi de avântul pastoral al textului şi să urmăm îndemnul Papei Francisc de „a căuta plinătatea de iubire şi de comuniune care ne-a fost promisă” (nr. 325).

De cardinal Reinhard Marx

Arhiepiscop de München şi Freising, Preşedinte al Conferinţei Episcopale Germane

(După L’Osservatore Romano, 27 aprilie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu