Martir al păcii şi al reconcilierii, preotul german Max Josef Metzger va fi beatificat duminică, 17 noiembrie, în catedrala din Freiburg im Breisgau. Cardinalul Kurt Koch, prefect al Dicasterului pentru Promovarea Unității Creştinilor, va prezida ritul reprezentându-l pe Papa Francisc.

Astfel se încheie procesul de beatificare început în 2006 a omului, născut la 3 februarie 1887 la Schopfheim im Wiesental, nu departe de granița elvețiană.

Provenea dintr-o familie catolică, dar a crescut într-o zonă cu majoritate protestantă. În 1905 a intrat în Seminarul din Freiburg im Breisgau şi a început studiile de teologie, pe care le-a continuat în 1908 la Fribourg în Elveția, unde după doi ani a obţinut doctoratul în teologie cu o teză strălucitoare în istoria Bisericii. După hirotonirea sacerdotală, petrecută la 5 iulie 1911, nu a întreprins cariera academică, ci s-a dedicat pastoraţiei parohiale.

Cu izbucnirea primului război mondial în 1914 s-a înrolat şi a devenit capelan militar pe front în Franţa. După numai un an, a trebuit să părăsească serviciul din cauza unor probleme serioase de sănătate. Întors din conflict a devenit pacifist convins şi radical, s-a angajat cu pasiune pentru pacea şi înțelegerea între popoare, contrar entuziasmului încă dominant pentru război. Timp de un deceniu centrul activităților sale a fost Graz, capitala Stiriei. În 1917 a întocmit un „Program religios internațional pentru pace”, pe care l-a trimis lui Benedict al XV-lea, marele Pontif care în august din acelaşi an a adresat apelul său dramatic puterilor beligerante, evidențiind elementele constitutive ale unei păci drepte la care şi Metzger a făcut referință: validitatea dreptului internațional, dezarmarea şi arbitratul obligatoriu.

Tot în 1917, Metzger a întemeiat „Opera mondială pentru pace a Crucii Albe”, din care după doi ani s-a născut „Societatea Misionară a Crucii Albe”. În ea, preotul combina angajarea pentru pace, înțelegerea internațională şi dezarmarea cu aşa-numita mișcare pentru temperanţă.

Angajarea sa şi munca sa erau de pionierat: colaborarea deplină a altor preoţi şi laici la apostolatul său era inovatoare dat fiind că Acțiunea Catolică încă nu fusese fondată şi Caritas tocmai se născuse. Așadar se poate clasifica Societatea Misionară ca o comunitate fraternă pe bază catolică, având o emfază marcată asupra apostolatului social şi caritativ. În 1927 ea a asumat titlul de Christkönigsgesellschaft (Societas Christi Regis) asociindu-se astfel cu Pius al XI-lea – care a ales pentru pontificatul său motoul Pax Christi in regno Christi şi în 1925 a instituit solemnitatea „Cristos Rege” – şi el a luat pentru sine numele de fratele Paulus. Totuşi, dificultățile la Graz au devenit prea mari pentru el: puţin după ce a redenumit Societatea, i-a transferat sediul la Meitingen, în dieceza de Augsburg, şi s-a întors în Germania. După „Machtergreifung” a național-socialiştilor în 1933, Metzger a fost considerat repede ca un dușman subversiv al regimului şi, prin urmare, a fost încarcerat pentru un scurt timp în ianuarie 1934 şi în noiembrie 1939.

Preotul nu s-a lăsat intimidat; dimpotrivă, a intensificat angajarea sa. În 1938/1939, cu un nou mare război deja în vedere, a întemeiat confraternitatea „Una Sancta”, şi ea cu sediul la Meitingen, în care catolici şi necatolici se rugau împreună pentru unitatea creştinilor. Mutându-se la Berlin în 1940, a dus înainte angajarea pentru pace şi ecumenism.

Contrar așteptărilor sale, viaţa în capitală l-a expus la o supraveghere mai mare. Gestapoul a reuşit să infiltreze un agent propriu în organizaţia sa. Fără nicio bănuială, Metzger a înmânat un memorandum, în care a rezumat ideile sale despre viitoarele structuri democratice din Germania, unei presupuse simpatizante – o femeie suedeză înzestrată cu permis de a călători în timpul războiului – pentru ca să-l ducă episcopului luteran de Uppsala, Erling Eidem. Totuşi documentul n-a ajuns niciodată la destinatar, ci la Gestapo. Metzger a fost arestat şi supus unui aşa-zis proces în faţa Volksgerichtshof nazist. După o audiere de numai 70 de minute, prezidată de rău-cunoscutul Roland Freisler, care nici măcar în această ocazie n-a ezitat să se năpustească împotriva imputatului, la 14 octombrie 1943 a fost condamnat la moarte ca „trădător infam al poporului”. Puţin după aceea a fost transferat în penitenciarul din Brendenburg-Görden, unde a petrecut următoarele şase luni în numai 8 metri pătrați legat cu cătuşe zi şi noapte.

La 17 aprilie 1944 i-a fost comunicat cu două are înainte execuția iminentă prin ghilotinare. Asta i-a lăsat exact timpul de a scrie două scrisori de rămas-bun membrilor din Societas Christi Regis. Sunt documente cu adevărat impresionante, din care reiese disponibilitatea sa de a-şi da viaţa pentru Cristos. Într-una se citește: „Domnul îmi cere acum jertfa vieţii. Rostesc da-ul meu bucuros ca răspuns la voința sa. I-am oferit viaţa pentru pacea lumii şi pentru unitatea Bisericii. El vrea s-o aibă. El s-o binecuvânteze!”. Mai târziu, călăul i-a spus capelanului din penitenciar care îi administrase viaticul lui Max Josef: „Nu am văzut niciodată un om să meargă în întâmpinarea morții cu ochi aşa de deplin iluminați ca acel preot catolic”.

În mod surprinzător, autoritățile au eliberat rămășițele sale pământești pentru înmormântare (şi nu le-au incinerat, cum se întâmpla de obicei). Asta a făcut în aşa fel încât martirul să fie înmormântat, într-un prim moment la Brandenburg şi apoi la Berlin. În 1968, rămășițele sale pământești au fost mutate la Meitingen, sediul actualului Institut „Cristos Rege”, recunoscut în 1969 ca Institut secular de drept diecezan.

De Stefan Mückl

Postulator, profesor la Universitatea Pontificală „Sfânta Cruce”

(După L’Osservatore Romano, 16 noiembrie 2024)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu