Evanghelia lui Ioan (20,1-18 şi 20,19-29) a fost firul conducător la cele două meditații ținute astăzi, 30 septembrie, de părintele dominican Timothy Radcliffe. Participant la a doua sesiune a celei de-a XVI-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor în calitate de asistent spiritual, aşa cum a fost şi anul trecut, călugărul a ținut intervențiile sale în Aula nouă a Sinodului.

În prima meditație, părintele Radcliffe s-a oprit asupra temei „Învierea ca o căutare în întuneric”. Într-o lume „întunecată de violență” şi în care Dumnezeu „pare să fie dispărut în mare parte” mai ales în Occident, din cauza ateismului, indiferenței şi scepticismului, călugărul a îndemnat să se meargă, ca Maria Magdalena, în căutarea Domnului. „Lumea este plină de plâns”, a adăugat el, citând drama războiului în țări ca Orientul Mijlociu, Ucraina, Sudan şi Myanmar. Dar în pofida acestui „întuneric”, a adăugat el, trebuie să fim conștienți de prezența lui Dumnezeu şi să dăm ascultare „strigătului celor care plâng”.

Chemarea la „ascultarea răbdătoare, fantezistă, inteligentă, cu inimă deschisă”, care reprezintă „disciplina sfințeniei” a fost o altă temă tratată de părintele Radcliffe: ferm avertismentul său pentru ca participanții la adunare să acorde atenţie unii la întrebările celorlalți „cu respect şi fără frică”, pentru că numai aşa se va putea găsi „un nou mod de a trăi în Duhul”. Întrebările sunt importante, a adăugat călugărul, dar nu pot să fie văzute pur şi simplu ca „întrebări despre posibilitatea sau imposibilitatea de a acorda ceva […] de exemplu despre rolul femeilor în Biserică”. În schimb, ceea ce este necesar sunt întrebările „mai profunde ale inimii noastre”, cele „descumpănitoare care ne invită la viaţa nouă” şi fără de care credinţa ar ajunge literă moartă.

Un ulterior „instrument” al lucrărilor sinodale va trebui să fie recunoaşterea integrală a celuilalt, pornind de la numele său, pentru că „Dumnezeu ne cheamă mereu pe nume – a explicat călugărul –. Şi numele nostru este semn al faptului că suntem păziţi de Domnul în unicitatea noastră”.

În această optică, Sinodul va fi efectiv „un moment de har”, o întâlnire „rodnică” dacă participanții săi vor învăța să „spună «noi»” şi se vor vedea unii pe alţii nu ca „reprezentanţi ai partidelor din Biserică”, ci ca „fraţi toţi”, „colegi de căutare bucuroși”, pentru că „fiecare căutător are nevoie de celălalt” şi chiar cei care ar putea să se simtă excluși din adunare – părintele Radcliffe a citat îndeosebi femeile, teologii, parohii – în realitate sunt fundamentali, pentru că „fără ei, Biserica nu poate deveni cu adevărat sinodală”.

De fapt, adunarea, a concluzionat el, „are nevoie de toate căile pentru a-l iubi şi a-l căuta pe Domnul, aşa cum avem nevoie de căutători din timpul nostru, chiar dacă nu împărtășesc credinţa noastră”. Pentru că numai deschizându-se la dorința de infinit a celuilalt se va putea „lansa la apă barca misiunii”.

Reflecția asupra misiunii a fost în centrul celei de-a doua meditații ținute de părintele Radcliffe şi intitulată „Camera închisă cu cheia”: „Tema acestei Adunări este o Biserică sinodală în misiune – a spus el – şi inima acestei misiuni este să învețe doctrinele noastre”. Un obiectiv desigur provocator în contextul unei societăți „chinuite de o profundă prejudecată împotriva dogmelor”, chiar dacă nu lipsesc „camerele închise şi sufocante” reprezentate de relativism, fundamentalism chiar religios, materialism, naționalism, scientism care „blochează persoanele în mici imaginaţii”.

În schimb, învăţăturile credinţei – a reafirmat părintele dominican – „deschid ușile inimilor noastre şi ale minţilor noastre, ne împing dincolo de micile răspunsuri şi în căutarea infinită a Celui care este iubire infinită şi adevăr”.

Totuşi, în „camerele sufocante” discipolii sunt închiși şi de frică, ce îi împiedică să „devină vii în Dumnezeu şi prin urmare predicatori ai Evangheliei vieţii din belșug”. În schimb – a îndemnat părintele Radcliffe – trebuie „riscat să ne facem rău”, să ne rănim, ca Domnul Înviat. Acesta este un risc pe care merită să-l înfruntăm, conștienți de faptul că Dumnezeu ne-a dăruit pacea sa, care nu poate să fie distrusă de nimic.

În afară de frica de a ne răni, a adăugat călugărul, există şi o altă teamă de înfrânt: cea percepută de cel care simte „o iubire feroce faţă de Biserică” şi care, închis în mentalitatea sa, se teme de dăunarea sa din cauza reformelor care modifică tradițiile. Însă toate acestea ajung „să ne închidă într-o lume restrânsă, privind la ombilicul nostru eclezial” şi gata să denunțăm „devierile celorlalți”. În schimb, „Biserica este în mâinile Domnului şi Dumnezeu a promis că porțile iadului nu o vor birui”. Așadar trebuie ieșit din închisorile „narcisismului şi partitocraţiei” deschizându-se la „orizonturile nemărginite” în care Dumnezeu se revelează şi pierzându-se în iubirea Sa. „Suntem chemaţi să ne aventurăm în ceea ce este necunoscut, să abandonăm ceea ce este familiar şi sigur, şi să întreprindem o călătorie sau o căutare – a subliniat părintele Radcliffe –. Şi totuşi nu ne place să riscăm. Ne mulțumim cu persoana pe care am realizat-o şi am construit-o pentru că ne temem că am fost creați după chipul lui Dumnezeu. Această incapacitate de a răspunde la chemarea la viaţă, această incapacitate de credinţă, se numește păcat”.

De aici, referința la faptul că Sinodul „nu este un loc pentru a negocia o schimbare structurală, ci pentru a alege viaţa, pentru convertire şi iertare”, pentru că „Domnul ne cheamă afară din locurile mici în care ne-am refugiat şi în care i-am închis pe ceilalți”.

Depășind violenţa care locuieşte în inimile, în gândurile, în cuvintele culturii globale – a concluzionat dominicanul – ceea ce trebuie să facem este „să ne dăm respirație, oxigen al dezbaterii”, conștienți de faptul că „nicio discordie nu poate distruge pacea noastră în Cristos pentru că în El suntem una”.

(După L’Osservatore Romano, 30 septembrie 2024)